Mă simt un om norocos. M-am născut, am învăţat și m-am format, ca om adult și responsabil, în Iași. Tot aici trăiesc de peste 66 de ani, ani pe care-i port și în suflet, și în spate așa cum sunt lăsaţi de la bunul Dumnezeu. Am copilărit într-un sătuc botoșănean, locul natal al mamei mele, și iubesc din tot sufletul fiecare colţișor de pământ al Moldovei. 

Până pe la 11 ani, am locuit cu părinţii într-o casă chiar în faţa faimosului parc Copou. De ce faimos? Cred că nu există român care să nu fi auzit de teiul lui Eminescu. Chiar dacă nu au avut șansa să pună piciorul în capitala moldavă, cu siguranţă românii toţi au auzit de teiul bătrân, de peste 500 de ani, care a nins cu parfumate flori și pe fruntea poetului nostru de suflet. 

În copilăria mea, în parc era o mică terasă unde, duminica mai ales, veneau ieșenii dornici să-și întâlnească prietenii și să schimbe o vorbă la un pahar de bere, la o prăjitură sau la o îngheţată. Acum, o clădire nu foarte mare, dar deosebit de frumos concepută, cuprinde, printre altele, un muzeu dedicat lui Mihai Eminescu.

În preajmă este și bustul poetului, cu ronduri de flori de o parte și de alta și cu versuri de suflet în faţă. În spate, maiestuos, cu un aer de bătrân înţelept, trăiește de secole teiul căutat și cântat de poet. Ochii nemuritori și reci privesc peste alee chipul de piatră al lui Ion Creangă. Destul de aproape este și chipul împietrit al Veronicăi Micle. De o parte și de alta, două bănci albe, în formă de cărţi deschise, poartă pe ele versuri eminesciene și de-ale Veronicăi. Și Grigore Vieru e prin preajmă – român în suflet și-n simţiri, cu mare dragoste pentru tot ceea ce a fost Eminescu pentru noi și pentru întreaga lume. Știam teiul și-l iubeam cu mult înainte să buchisesc abecedarul...

Vreme trece, vreme vine

Anii au trecut și parcul a căpătat o altă aură. Îmi plăcea să privesc statuile, uneori să încerc să simt dincolo de răceala bronzului sau a pietrei. Cei patru lei, cu obeliscul în spate (simbolul Regulamentului Organic), erau la început o zonă a jocului copilăriei, apoi prilej de meditaţie, introspecţie, întrebări... Și acum, la anii pe care-i am, îmi face plăcere să vizitez parcul, indiferent de anotimp. Îmi dă liniște, îmi dă pace... Depăn amintiri despre anii petrecuţi în frumosul cartier și despre toţi oamenii dragi (familie, profesori, prieteni) care au locuit prin preajmă, dar au plecat pe rând în lumea stelelor și a îngerilor.

Acum este amenajat un mic lac cu nuferi. Cum să nu stai pe o bancă, savurând frumuseţea florilor, susurul fântânii arteziene și să nu te gândești la „lacul codrilor albastru”, la „pădurea de argint”, la „sara pe deal” (concerte deosebite fac din grădină un regal de sunet și lumină), la „somnoroase păsărele” (copacii sunt plini de cuiburi fel de fel), la „luceafărul” îndrăgostit, la toate versurile izvorâte din mintea și sufletul unui om pe cât de tânăr, pe atât de frământat de multe și grele întrebări.

Dacă în loc de medicină aș fi ales filologia, cu siguranţă aș fi studiat nu numai poezia eminesciană, ci tot ceea ce mintea lui de filosof și gânditor a lăsat prin manuscrise. Istoria ţării o știa dumnezeiește, la fel impactul vremurilor de atunci asupra propriului neam. Citea și vorbea cursiv mai multe limbi, putându-se documenta în biblioteci importante, mai ales la Viena. Dacă ar fi scris doar versuri, cu siguranţă ar fi trăit mulţi, mulţi ani. 

I s-a pus pecetea unei boli venerice – sifilis. Nu este locul să detaliez această nu eroare, ci ticăloșie medicală. Cum eu însămi sunt medic, e drept, la pensie acum, îmi este rușine pentru ceea ce au făcut medicii care l-au batjocorit. Au rămas acte, au rămas nume, semnături, parafe. Sunt lucruri în viaţă care pot fi iertate, dar și lucruri care pătează atât de urât încât nici timpul, oricât de mult ar fi, nu poate așterne uitarea peste ele.

Pas cu pas pe urma lui

Am avut de-a lungul anilor bucuria să ajung pe meleaguri unde a pășit și Eminescu. Iașiul este de departe locul unde simţi mereu prezenţa eminesciană. Am fost și la Ipotești, și la adevăratul lac, aproape de sat, plin și acum de nuferi galbeni care l-au inspirat pe poet. În Iași însă, dacă urci agale dealul Copoului și ai răgaz să poposești în parc, poţi merge pe urmele pașilor lui. La fel, în Ţicău, la Bojdeucă și la Bolta Rece, dacă stai cuminte, savurând ceva bun, îţi poţi imagina cum cei doi buni prieteni (sfătosul Creangă și meșterul rimelor, Eminescu) au făcut la fel, cu ani și ani în urmă.

Sunt atâtea străzi și străduţe care și-au păstrat farmecul de altădată. Biblioteca – faimoasa și impozanta bibliotecă ieșeană ce poartă numele poetului – este amplasată în piaţa Mihai Eminescu, în vecinătatea unei statui impunătoare (unde poetul pare un demiurg peste lume), de unde începe bulevardul care urcă înspre parc. În drum, în faimoasa sală a pașilor pierduţi din Universitatea „A.I. Cuza”, pot fi admirate picturile murale semnate Sabin Bălașa. Dintre toate se detașează, fără echivoc, chipul poetului, care, asemenea statuii, te trimite cu gândul la un demiurg. Cum altfel să exprimi în bronz sau în culori... genialitatea umană?

„Nemuritor și rece”

Da, fără doar și poate, Eminescu a fost un geniu. În mintea și în gândurile sale încăpea Universul tot, iar în al său suflet nici spaţiul, nici timpul nu aveau graniţe. Urca sfredelind infinitul, putând coborî, totodată, în neanturi fără hotar. Își cunoștea bine valoarea, știa cât este de mic în Univers, și totuși simţea cât de multe lumi își împleteau nemurirea în el.

Dacă s-ar naște din nou, cum ne-ar privi oare? Iar el cum ar fi judecat? A fost om, a râs și a plâns, a iubit și poate a urât... A fost nu flacără, ci rug condamnat să ardă, condamnat de propria-i genialitate, prea străină de minţile celorlalţi. Cine l-a înţeles l-a iubit. Cine încearcă să-l înţeleagă îl iubește și acum. Focul dezamăgirii încet, încet s-a stins... Prea tânăr, îmbolnăvit și plin de amărăciune, s-a desprins de pământ, căutându-și, suflet „nemuritor și rece” cu „cer de stele dedesubt, deasupra-i cer de stele”, locul printre îngeri...