† Necrolog 

„Duminică, 31 decembrie 1889, a încetat din viaţă după o lungă suferinţă profesorul Ion Creangă, în vârstă de 52 de ani. Înmormântarea a avut loc marţi, 2 ianuarie 1890, pe la ora 1 p.m. la cimitirul Eternitatea, unde erau depuse rămășiţele lui. Fie-i ţărâna ușoară!” (Curierul/ Th. Balasan, an. XVIII, nr. 1, joi, 4/ 16 ianuarie 1890, p. 3)

„Povestitorul popular, isteţul înţelegător al poveștilor și anecdotelor ţărănești, Ion Creangă cel vesel și pururea bun de sfat, s-a stins, doborât de o neîndurată boală, obscur și neștiut, fără pompă și fără vuet, așa precum a trăit. O viaţă simplă de învăţător de școală primară, înecată într-un spasm amar, fără alte chinuri de altmintrelea decât ale suferinţei fizice, ale boalei, și o moștenire de scrieri, nu numeroase, dar caracteristice prin genul și suflarea stăpănitoare ce le străbate.” Cu aceste rânduri se anunţa că Ion Creangă trecuse dincolo… În aceeași pagină de ziar, câteva rânduri mai sus, cei interesaţi erau invitaţi la Teatrul Naţional, la un bal mascat și la „comedia cu cântice în trei acte” de Alecsandri (Era Nouă, an. I, nr. 14, duminică, 7 ianuarie 1890, p. 3).

„S-a stins Ion Creangă ca o candelă, liniștit, fără părere de rău, cu inima ușoară, cu speranţa drept călăuză cum mor oamenii la ţară, așa i-a fost scris. (….) a murit la Iași departe de neamuri, părăsit de prieteni, uitat de toţi. S-a uscat și s-a prăpădit cum să usucă bradul răsleţit la șes.” Scria ziarul Lupta (an. VII, seria a IV-a, nr. 1025, ediţia a II-a, duminică, 14 ianuarie 1890, p. 2). E de înţeles dorinţa literaţilor și a muzeografilor de a-i crea lui Creangă o aură mitică. De Eminescu ce să mai spun? Recent, am auzit o măicuţă din nordul Moldovei care propunea exhumarea rămășiţelor pământești ale poetului – „sfântul nostru naţional” – și așezarea lor într-o raclă, în Catedrala Mântuirii Neamului!

Viaţă construită

Ce îmi propun este să înţeleg mai bine o viaţă de om, sprijinindu-mă pe evoluţiile din neuro­știinţe, critica neuroliterară, neuroestetică, psihologie socială, psihiatrie metabolică, relaţia dintre microbiom și tulburările psihice. Sălășluirea lui Creangă în sine și în ceilalţi. Evident că rezultatul este o viaţă construită de creierul meu. Însă nu consider că e bine ca toate frământările lui Creangă să rămână în subsolul unor cărţi sau texte publicate la momente festive.Faptul că se simţea adesea inadaptat cognitiv și emoţional, vulnerabil, că morbus herculaeus, afecţiunea care i-a tulburat existenţa, s-a ivit pe o predispoziţie endogenă, la care s-au adăugat noxe endogene și microtraume. Lectura corespondenţei, a mărturiilor (subiective mereu, ce-i drept), a manuscriselor și a literaturii sale dă seama și de viaţa sa psihică.

Tulburări mintale interparoxistice, stări prodromale, alternanţă disforică, vâscozitate ideatorie, crize afectogene, bulimie – însoţită de comorbidităţi – nu exclud o abordare narativă ludică, observată la mulţi critici și istorici literari, ci asocierea acesteia cu o încercare de pătrundere într-o viaţă emoţională atât de vibrantă. Epilepsia este un eveniment al creierului și al trupului, dar și unul al corpului social. Comiţialitatea nu are doar valoare de incident sau de accident al biografiei sale. Creangă s-a străduit să fie acceptat, iubit și valorizat și, prin intermediul scrisului, a găsit libertatea de a-și configura, pentru el și pentru personajele sale, versiuni preferate de viaţă. 

Perpetuă întrevedere între lumi diferite

Întâlnirea semnificativă dintre Creangă și Eminescu a fost o perpetuă întrevedere a două creiere, două corpuri și două lumi (aparent) diferite. „Adânc pe adânc cheamă”… (Psalmi, 41: 9). Lăuntrul lor diferit de al celorlalţi s-a atras. Eminescu l-a îmboldit să-și examineze simţiciunile. Să reflecteze la cele pe care le rostea, într-un mod mai sofisticat. În scris. I-a deturnat gândirea marginală, l-a recentrat și i-a redirecţionat atenţia. Conversaţiile lor l-au călăuzit pe Creangă spre a-și externaliza problemele ce-l împresurau, a se feri de reincriminările anxioase, a nu se conforma moravurilor subţirilor și subtililor junimiști, a-și abandona frustrarea cauzată de strâmbătatea și ocara percepute. L-au așezat la masa de lucru, în faţa colilor de hârtie, și l-au pus în relaţie cu pricinile externalizate. O distanţare nu dispreţuitoare ori apatică, ci creatoare.

Scrisori de dor

În decembrie 1877, din cerdacul bojdeucii, îi scria bădiei Mihai: „Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. [...] Dar, iartă și mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur”. Peste aproape un an îndreaptă către bădia o altă jalnică misivă: „Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”. Creangă nu se simţea străin, era străin.

În actul de deces, din Registrul Stărei Civile pentru morţi, nr. 5/ 1890, aflat la Direcţia Judeţeană Iași a Arhivelor Naţionale ale României, în „luna Ianuarie, ziua doua, ora două după amiaza” se notează: „D. Ion Creangă, de cincizeci și doi de ani, de religie ortodoxă, profesor văduv [...], mort alaltăieri [...], ora una postmeridiane, în casa din strada Golia, N. 51”. Dr. Gheorghe Iuliano, medic și „verificator de morţi” a constatat „acest cas de moarte” drept „Apopecsie cerebrală”.

Sunt convins că numai înţelegerea e transformatoare, nu doar cunoașterea. Isprăvesc acest șirag de voroave, primul pas al unui demers mai amplu, cu îndemnul lui Spinoza: „Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înţelegi”.