Ne plac tare morţii altora. Îi venerăm. Traducem și publicăm scrierile celorlalţi despre morţii lor valoroși. Le vizităm muzeele și cimitirele. Ce au scris cei de pe aici, odinioară, nu ne interesează. Nu ne pasă nici unde-și află rămășiţele pământești. Mi-am propus, prin cele două colecţii pe care le coordonez la Editura „Gr. T. Popa“ a Universităţii de Medicină și Farmacie din Iași – „Etica memoriei“ și „Medicină narativă“ – să recuperez texte și vieţi remarcabile și să le aduc în conștiinţa contemporanilor.

 În vara aceasta voi publica un volum al unui important psihiatru, profesor, publicist și militant social, Panaite Zosin: scrisorile către fiul său adoptiv, Dominic, un corpus solid de parenting. În urmă cu două luni am publicat un album cu fotografii medicale realizate de fotograful lui Eminescu și altul cu fotografiile realizate de Nicolae Manolescu-Strunga sătenilor din România și costumelor acestora. Iar acum va urma un volum cu misivele celui care a scris prima oară despre boala lui Eminescu. Noutăţi despre trecut! Dinspre morţi, numai de bine!

Ce se-ntâmplă pe teren

Având pregătire medicală și lucrând alături de un chirurg care înţelegea că e necesar să repari oamenii, dar și să faci cultură, atunci când am virat înspre partea umanistă a medicinei nu am abandonat latura practică. Mi s-ar părea ciudat doar să stau cu capul în hârtii fără să văd ce se întâmplă pe teren. M-a mirat, ca să nu spun revoltat, că mulţi dintre istorici, chiar și istorici literari, nu își pun întrebări cu privire la unele aspecte concrete. Așa a fost și când am descoperit mormântul fotografului lui Eminescu – Nestor Heck. 

Îl întrebasem pe un istoric literar, după un eveniment, când tocmai vorbise de fotografia lui Eminescu, dacă știe ceva despre fotograf. Mi-a răspuns că asta nu e preocuparea lui. Cunoașterea fără operaţionalizare e parţial inutilă… Să ţii conferinţe despre personalităţi, să publici lucrări în reviste despre ei și să nu le vizitezi casele memoriale sau să nu încerci să vezi dincolo de vârful nasului mi se pare cam fără sens…

Sunt mulţi care îmi scriu sau îmi spun că li se par stranii sau ciudate deplasările și intervenţiile mele din cimitire. Apar și recomandări: de a-mi vedea de viaţa adevărată! Nu știu dacă viaţa adevărată înseamnă mers pe teren, fie acest teren și spaţiul unui cimitir, ori lucratul, în cazul unora, timp de zeci de ore la calculator și privitul înspre ecrane. Ne este teamă că ne vom contamina cu tristeţe mergând într-un cimitir? Dar oare nu e mai păguboasă deplasarea în trafic? Când studiam și scriam despre începuturile vieţii și alăptare, evident că și atunci primeam mesaje, că de ce nu revin la cercetările „serioase”?!

Descoperiri

Oamenii sunt foarte amuzanţi. Sau cel puţin așa prefer să-i consider (acum și aici). Este firesc să aibă fiecare agenda personală, asta dacă nu o adoptă pe cea impusă de media, și să se orienteze după ce li se pare că rezonează cu starea în care se află. Unii rămân la ce li se oferă, nu se mai obosesc să-și abată privirea. 

 În cimitire mi-am găsit inspiraţia sau, cel puţin, am avut parte de descoperiri care m-au condus înspre multe proiecte. Depinde cum te uiţi înspre ceea ce multora li se pare macabru. Îmi place să-i observ și să-i ascult pe copii. Spre exemplu, astăzi, când scriu acest text, am aflat că Sabrina a cerut să fie condusă la baie, la oliţă. S-a uitat cu mirare înspre fundul oliţei și a spus doamnei îngrijitoare, mirată: „Uite, o inimă frumoasă de caca!”. 

Așa că pot doar să închei cu versuri: „E ora de mistere, de groază şi de şoapte/ Când trec fiori în aer şi demoni, roşi în noapte;/ Când umbra trădătoare aşează pe sub maluri,/ Prin unghiurile casei, prin guri de văi, pe dealuri,/ Prin codri, prin ruine de vechie monăstire,/ Pe naltele clopotniţi, prin negre cimitire/ Fantasme tupilate, vedenii mari, tăcute,/ Ce stau ca nişte visuri din ochi nedispărute,/ Şi, astfel locuită de umbre, noaptea pare/ Mută de groază, rece şi fără resuflare.” (Vasile Alecsandri, Grui-Sânger. Legendă, în „Convorbiri literare”, an. IX, nr. 3, 1 iunie 1875, p. 82).