Nu
voiam să mă fac doctor, nu îi fusesem în preajmă îndeajuns ca să pot vorbi de o
„comuniune de idei“, de simpatii şi idiosincrazii împărtăşite. Îl contemplam, aşadar,
de la oarecare distanţă, cu admiraţia şi afecţiunea timidă pe care le resimt
uneori tinerii dinaintea unui adult impozant. Simţeam, în modul lui de a fi, o
reuşită umană şi existenţială de natură să provoace cea mai vie şi autentică
emulaţie. Profesorul Setlacec a fost unul din modelele adolescenţei mele.
Îl
întâlneam, de obicei, ca oaspete al părinţilor mei. Tata îi fusese intern la
Spitalul Colţea şi rămăseseră, peste ani, într-o legătură cordială. Tot ce făcea
Dan Setlacec îmi plăcea. Îmi plăcea, mai întâi, cum arăta: mă flatam, juvenil,
că îi semănam la sprâncene şi mă impresiona masculinitatea lui destinsă,
tonică, ofensivă, dar străină de orice vulgaritate. Mânca voluptuos, bea cu
convingere, râdea cu aplomb. Rarisim, când alcoolul ajungea la o concentraţie
riscantă, profesorul eşua într-o bună dispoziţie campestră şi sfârşea prin a
mânca florile din sufragerie. Era, inevitabil – date fiind celebritatea şi
farmecul lui –, o ţintă predilectă a atacurilor feminine, pe care le asuma
bucuros, calm, suveran, fără fanfaronadă, dar fără fasoane inutile. Dincolo însă
de asemenea virtuţi conviviale, Dan Setlacec era, în plan profesional, o emblemă
a seriozităţii, un reper absolut, un miracol. Toată lumea vorbea despre harul
lui chirurgical, despre ştiinţa lui de carte, despre eficacitatea lui
terapeutică. În plus, era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o
sobrietate monahală. S-ar fi putut sminti uşor, sub cortegiul de osanale care îl
însoţea clipă de clipă. Era un mare medic, un mare profesor, un personaj de
anvergură. Mai târziu, când am avut şansa să stau de vorbă cu el mai pe îndelete,
fie în micul apartament din Mendeleev, fie la vreo cină amicală, am putut
descoperi amplitudinea şi profunzimea lecturilor sale, o curiozitate
intelectuală dezlănţuită, un bun gust şi o rigoare a judecăţii exemplare. Ştia
să fie sever, dar avea, deopotrivă, mari resurse de umor. Putea vorbi – spre
neliniştea firilor diafane – extrem de buruienos, dar nimeni nu îndrăznea să-i
conteste delicateţea de fond, bunătatea, necenzurată, a inimii.
Îl
înfuriau în mod special trei din derapajele naturii umane (mai ales în varianta
ei autohtonă): prostia activă, impostura obraznică şi iresponsabilitatea. Nu suferea
stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă,
necinstea. Pe de altă parte, îl iritau la culme discursurile despre defectele,
aşa-zis structurale, ale românilor. Repeta mereu că el cunoscuse şi o altă
Românie, o Românie a oamenilor întregi, puşi pe treabă, dezinteresaţi. Nu
suntem prost alcătuiţi, ci, mai degrabă, prost administraţi, prost conduşi.
Profesorul Setlacec a sfârşit în precaritate
materială, indigenţă fizică şi tulburare sufletească. N-a fost academician, n-a
beneficiat de onoruri publice pe măsura monumentalităţii lui. La slujba de înmormântare
am văzut elita medicinii româneşti de azi, dar foarte puţini tineri, ceea ce
m-a deprimat. Absenţa memoriei începe să fie, la noi, o boală cronică. „Nu
veni!“ – mi-a spus Dan Setlacec când i-am telefonat ultima oară, ca să mă anunţ
în vizită. „Sunt prea multe trepte de urcat şi o să-ţi facă rău.“ Între timp,
treptele dintre noi s-au înmulţit într-atât, încât mă tem că n-am să le mai pot
urca niciodată.
