Am citit, nu demult, în „Viaţa Medicală“ un incitant articol în care psihologii sunt chemaţi la o şi mai mare implicare în acţiunile umane de salvare din dezastrele care afectează fizic şi psihic viaţa şi sănătatea oamenilor. Recent, am participat la o reuşită reuniune ştiinţifică organizată de Societatea de Salvare din Bucureşti şi Asociaţia Serviciilor de Ambulanţă din România, eveniment naţional care a avut ca temă: „Salvăm vieţi muncind împreună. Fiecare secundă contează“. Şi acolo a fost justificată chemarea la acţiuni în comun în domeniul asistenţei medicale de urgenţă a tuturor celor potenţial competenţi, inclusiv a psihologilor. Toate acestea m-au determinat să exprim un anumit punct de vedere într-unul din multele domenii ale psihologiei generale şi aplicate: psihologia urgenţei.

Reacţiile maselor în caz de dezastru

   De-a lungul istoriei, au fost formulate mai multe teorii despre reacţia şi comportamentul oamenilor aflaţi în situaţii de criză. Cea mai veche ipoteză de acest gen este că, într-o situaţie de panică, oamenii îşi pierd umanitatea, devenind animale ghidate doar de panică. Quarantinelli (1957) reformulează această ipoteză pe baza observaţiilor făcute de el şi de colegii săi în anii ’50, explicând că de fapt oamenii manifestă un spirit de conservare exagerat, fiind interesaţi doar de propria supravieţuire şi nepăsându-le de soarta celor din jur. Cercetările în acest domeniu continuă cu studiile lui Keating şi Norris Johnson în anii ’80 şi ’90. Viziunea se schimbă radical, ei contrazicând ipotezele precedente şi formulând o teorie nouă, aceea că oamenii, chiar şi în situaţii care le pot pune viaţa în pericol, nu îşi pierd legăturile cu alţi oameni, rămânând fiinţe sociale şi încercând în permanenţă să se ancoreze în organizaţii sociale. Viziunea actuală asupra acestor situaţii-limită este că oamenii afectaţi nu tind să se dezumanizeze, nici să devină iraţionali sau ghidaţi de panică,antisociali sau asociali, ci, din contră, afişează un comportament social, organizat şi raţional, având ca scop scoaterea întregului grup (sau organizaţie socială, cum o numeşte Benito Aguirre) din criză. Studiile confirmă prezenţa comportamentului prosocial, de multe ori bazat pe reciprocitate, în ciuda situaţiei ameninţătoare cu care se confruntă aceste persoane şi indiferent de natura sau de gravitatea acesteia. Un alt aspect pe care Aguirre pune accentul este faptul că un bun predictor al comportamentului oamenilor în situaţii de criză sunt informaţiile pe care aceştia le au despre persoanele apropiate (familie, prieteni etc). Mawson explică acest fapt prin sugestia unui „model social alternativ“ al comportamentului oamenilor care se află în situaţii de criză. Acest model se bazează pe natura socială a fiinţei umane şi pe importanţa ataşamentului şi a formării ataşamentelor faţă de persoanele din jur. Conform acestui studiu, separarea de figurile de ataşament (persoanele de care cineva este ataşat) devine un factor de stres cu o intensitate mai mare decât pericolul fizic în sine, simpla prezenţă (fizică) a acestor figuri de ataşament având rolul de a calma. Prezenţa persoanelor familiale influenţează şi percepţia asupra dezastrului şi a pericolului, precum şi intenţia persoanei de a părăsi locul respectiv. Conform teoriei lui Mawson, este mai puţin probabil ca persoanele care nu sunt singure să părăsească locul de criză, şi dacă îl părăsesc, o vor face împreună, având intenţia de a se îndrepta către alte locuri sau persoane familiale şi nu de a părăsi zona de criză. Persoanele singure se vor ataşa cât mai repede, astfel luând naştere acele „organizaţii sociale“ menţionate mai sus. Sintetizând, contrar părerii colective că în situaţii de panică umanitatea se pierde, oamenii fiind ghidaţi de spiritul de conservare, observaţiile făcute în urma dezastrelor din trecut confirmă exact opusul: ceea ce îi ghidează pe oameni este natura lor socială, spiritul prosocial şi solidaritatea, care îi determină să rămână organizaţi, raţionali, împreună şi să se ajute reciproc. Cu toate acestea, oamenii aceştia trec printr-un stres fizic, psihic şi emoţional extraordinar şi au de cele mai multe ori nevoie de ajutor pentru a putea face faţă situaţiei, accesându-şi propriile resurse emoţionale.

Intervenţia psihologică în situaţii excepţionale

   Ce este psihologia de urgenţă? Specialitatea a luat fiinţă ca derivată a psihologiei militare, a psihiatriei de urgenţă şi a „Disaster Mental Health“ (Sănătate mintală în condiţii de dezastre) şi are ca scop intervenţia în situaţii care ies din rutină. Cei care beneficiază de acest tip de intervenţie sunt toţi participanţii la o situaţie de criză sau dezastru natural: victime primare (cele afectate direct şi personal), victime secundare (familia victimelor primare sau martorii evenimentelor) şi, nu în ultimul rând, victimele terţiare (membrii echipajelor de intervenţie – persoane expuse la un stress fizic şi emoţional excepţional). Psihologia de urgenţă nu este şi nu ar trebui practicată doar în cazul unui dezastru de proporţii, ea fiind o intervenţie promptă în situaţii excepţionale. Un exemplu tipic pentru a demonstra acest fapt este o persoană care are un atac de panică într-un avion. Însoţitorul de bord va întreba întotdeaun „Este un doctor la bord?“ şi nicidecum „Se află vreun terapeut sau un psiholog la bord?“, deşi probabil că acesta ar fi mai potrivit, de vreme ce simptomele au fundament emoţional, deci psihologic, şi nu fiziologic. Aici este necesară intervenţia psihologică, nu terapeutică, cu scopul de a ajuta persoana respectivă să îşi găsească propriile resurse emoţionale necesare pentru a trece peste momentul de panică şi pentru a vedea situaţia în care se află într-o lumină pozitivă şi în mod raţional.

Reacţii de spaimă

SMURD pentru probleme emoţionale

   Se discută în literatura de specialitate despre eforturile victimelor de a „face faţă” evenimentelor traumatice. Această noţiune este definită de Lazarus şi Folkman (1984) ca o „schimbare constantă la nivelul eforturilor cognitive şi comportamentale pentru a organiza cerinţele interne sau externe care sunt percepute ca fiind epuizante pentru resursele fizice sau emoţionale ale unei persoane“. Aceasta se realizează în două moduri, prin concentrare emoţională sau concentrare pe o problemă (problem-focus), după motto-ul: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciune să văd diferenţa între cele două.“ (Reinhold Niebuhr) Adaptarea şi acceptarea unor lucruri, din punct de vedere emoţional, combinată cu schimbarea unor acţiuni sau atitudini asupra situaţiei actuale, s-au dovedit a fi cel mai potrivit mecanism de a „face faţă“ unei situaţii traumatice care necesită resurse emoţionale excepţionale. Despre accidentul din Muntenegru, dr. Grosu-Popescu menţiona în articolul publicat în „Viaţa medicală“ că „nu contează atât valoarea obiectivă a factorului de risc ce se abate asupra cuiva, cât contează valoarea lui subiectivă“. Cu alte cuvinte, gravitatea unui fapt este dată de măsura în care este perceput de victimă. Ea propune un sistem de management şi descarcerare al problemelor emoţionale survenite de pe urma unei urgenţe, sau un SMURD(e), aşa cum îl numea dsa. Un astfel de sistem funcţionează deja în SUA: APA-DRN (Reţeaua de intervenţie în dezastre a Asociaţiei psihologilor americani). Această reţea este formată dintr-un grup de aproximativ 2.500 de psihologi şi psihoterapeuţi licenţiaţi şi antrenaţi pentru a interveni în urgenţe sau dezastre, oferind asistenţă în mod voluntar atât victimelor – supravieţuitori, rudele acestora sau martorii evenimentelor –, cât şi membrilor echipajelor de intervenţie.