În
vara anului 1967, am luat o rotaţie de intern la Clinica de Chirurgie a
Spitalului Fundeni, care – la acea vreme – avea două secţii: una de chirurgie
cardiovasculară, cu şef de secţie dr. Ilie Pavelescu, alta de chirurgie generală,
cu şef de secţie conferenţiar dr. Dan Setlacec. În prima parte a stagiului meu,
am fost repartizat la secţia cardiovasculară. Acel stagiu mi-a schimbat viaţa.
Era
mai întâi noutatea operaţiilor: chirurgie toracică, vasculară şi cardiacă.
Instrumente noi, tehnici noi, multe spectaculare. Apoi a fost prima zi în care
am asistat la o operaţie cardiacă pe cord deschis. Şoc absolut. Maşina
cord–pulmon, magică, complicată, cu un ritual lung de pregătire. Apoi,
instalarea canulelor, conectarea la pompă, oprirea circulaţiei şi respiraţiei
naturale. Deschiderea cordului şi corecţia intracardiacă. Refacerea, pas cu
pas, a inimii propriu-zise, a peretelui toracic, a vaselor sangvine. Totul era
nou şi interesant, complex, cu reguli stricte, atâta de învăţat, de asimilat.
În plus, o atmosferă efervescentă, mulţi doctori cu personalităţi puternice,
foarte informaţi, dornici să împărtăşească cu tine ce ştiau, gata să-ţi dea cărţi
şi reviste, toate în limba engleză, toate de ultimă oră.
N-am
mai avut casă şi masă, am lucrat zile şi nopţi în spital, mâncând pe apucate
din mâncarea bolnavilor, fiindcă orele de cantină n-aveau nimic în comun cu
programul nostru de lucru „la cardiaci“.
Se
lucra foarte mult: două-trei operaţii pe cord închis (stenoze mitrale, coarctaţii
de aortă, pericardite, canal arterial etc.) în fiecare dimineaţă, urmate de
patru-cinci operaţii vasculare. O dată pe săptămână, o operaţie pe cord
deschis, în fiecare marţi.
Eu,
ca singurul intern, trebuia să fac toate foile de observaţie ale bolnavilor
vasculari, ca şi ale câtorva cardiaci, majoritatea foilor de la cardiaci fiind în
sarcina cardiologului Daniel Constantinescu. Apoi erau vizita, scrierea
condicii de medicamente, ieşirile cu epicriză, reţete şi concedii medicale,
toate pansamentele şi majoritatea protocoalelor operatorii – tot în sarcina
mea. Imediat ce am început rotaţia şi am trecut cu succes proba de încredere,
am început să primesc cadou operaţii ca „mâna întâi“: simpatectomii lombare,
apoi embolectomii, refaceri de flux, amputaţii… Lucru până peste cap. La spital
– până seara târziu, acasă – cititul pentru secundariatul care se apropia, gărzi
cu urgenţe, patru ore de somn pe noapte…
La
două-trei săptămâni de la începutul acestui vârtej, care mă ameţise şi îmi plăcea,
mă vizitează dr. Niculiu, chirurg general, coleg de generaţie şi prieten cu
Setlacec, responsabil în cadrul clinicii cu programul de gărzi, mersul internărilor
şi documentaţia medicală. Bun chirurg, meticulos, ordonat, pedant, boieros.
„Domnule
intern, ai şase protocoale operatorii nescrise şi nouă foi de observaţie
necompletate pe secţie. Până mâine la şase dimineaţa, trebuie completate!“, îmi
spune. N-am de lucru şi răspund că nu am plecat din secţie decât după zece
seara în fiecare zi, dar văd că trebuie să prelungesc şederea în clinică până
la miezul nopţii, altfel nefiind chip să fac totul, aşa cum mi se cere. Nu i-a
plăcut, n-a zis nimic, s-a întors scurt pe călcâie, făcând să scârţâie tenişii
imaculaţi pe care-i purta. Dar s-a dus drept la conferenţiarul Setlacec şi m-a
turnat.
Mergând
pe coridorul de legătură dintre secţiile de chirurgie, aud în urma mea: „Băi ăsta,
intelectualule, ia stai o clipă“. Era vocea lui Setlacec, care venea în urma
mea însoţit de Niculiu, amândoi cu feţe foarte neprietenoase. „Am auzit că faci
pe deşteptul. Veniţi toţi în clinică, care de pe unde şi începeţi să faceţi pe
grozavii. Am auzit că nu-ţi faci foile şi că răspunzi obraznic. Începând de
azi, nu intri în sala de operaţie o lună.“ Nu-i plăcusem de când mă văzuse
prima oară, în vestiarul comun. Purtam părul mai lung decât alţii, iar acum
fusesem încondeiat de Niculiu, care era altfel un om de aur şi cu care m-am împrietenit
mai târziu. Deşi era conferenţiar, Setlacec continua să se îmbrace şi dezbrace în
vestiarul comun al medicilor, al câtorva tehnicieni şi al brancardierilor de la
chirurgie.
N-am
avut ce să fac, am suportat, plângându-mă la toţi cei care mă ascultau, luna de
interdicţie şi am completat toate foile şi protocoalele operatorii. Primul meu
contact cu Dan Setlacec a fost dezastruos. Mă mai şi speriase, negru,
sprâncenat şi păros cum era, şi băgase frica în mine, cum de altfel o băga în
mulţi. Mi se păruse un monstru. Iar eu îi părusem lui trăznit, obraznic şi încrezut.
Nu aveau să treacă mai mult de câteva luni şi aveam să descopăr că, sub aparenţele
intimidante ale domnului conferenţiar, se ascundea un om de o rară bunătate,
generos şi sensibil.
Între
timp, la interval de câteva zile, Setlacec şi Niculiu trimiteau spioni la
cardiaci, să se uite în foi şi în condica de operaţii ca să vadă „dacă m-am dat
pe brazdă“. După câteva gărzi cu dr. Niculiu, acesta l-a informat pe Setlacec că
„pletosul obraznic“ e bun la anamneze şi diagnostic, ca şi la îngrijirea
bolnavilor după operaţii. Alţi „spioni“, de data asta binevoitori, anesteziştii
şi reanimatorii Ion Cristea, George Litarczek, Dora Petrilă şi Traian Ionescu,
au transmis şi ei rapoarte favorabile şi încet-încet impresia lui Setlacec
despre mine s-a îmbunătăţit.
Într-o
zi, conferenţiarul mă opreşte pe coridor şi îmi spune: „Băi ăsta, ia caută tu să
vezi câte tumori de mezenter s-au operat în clinică“. Nu tu unde să mă uit,
nimic despre cum să cauţi în arhivele clinicii, cine ar putea să mă ajute.
Nimic!
Tatiana
era o infirmieră, fostă măicuţă, care se laicizase şi avea grijă de depozitul
de documente medicale. Ea m-a salvat. M-a dus la subsol, a deschis depozitul,
m-a instruit care rafturi sunt cu condicile de operaţii, începând cu cele de la
Spitalul Colţea, în ce ordine sunt, cum sunt aranjate foile vechi pe ani, cum
cauţi în registre foile după numele bolnavilor şi le găseşti apoi pe rafturi.
Pe încredere, mi-a dat şi o cheie de intrare. Am petrecut câteva nopţi în prăfăraia
şi singurătatea depozitului de documente medicale, ridicând vrafuri de foi,
legate cu sfoară de ambalaj, căutând toate foile despre subiect. Când găseam un
protocol operator nescris, înjuram şi îi dădeam dreptate lui Setlacec pentru
rigoarea lui.
Făcând
efortul cu tumorile de mezenter, care s-au dovedit să fie în total
treisprezece, m-am gândit că n-ar fi rău să scot totodată şi datele despre
bolile ischemice ale mezenterului, şi ele rare, gândind că s-ar putea să fie de
folos şi scutesc o altă scormonire pedepsitoare. Când am terminat tabelul cu
datele clinice ale tumorilor de mezenter, am petrecut şi câteva zile de weekend
la Centrul de documentare medicală şi am scos informaţia bibliografică pe
ultimii douăzeci de ani, făcând fişe cu rezumatul subiectelor.
I-am
dat totul lui Setlacec. În două zile mă caută şi mă găseşte în sala de
pansamente de la etajul trei. Niciodată nu mi s-a întâmplat să văd că
profesorul Setlacec trimite după cineva în clinică, cu ordinul „Să vină la
mine!“, cum făceau toţi ceilalţi profesori de medicină pe care îi cunoscusem.
Mi-a explicat odată că asta „ar fi o măgărie“, că el vrea să creadă că fiecare
e ocupat şi că e de datoria lui să meargă la cel căutat, să afle dacă e
disponibil şi să-i dea întâlnire atunci când amândoi pot să o facă, nu să trimită
emisari care să-i ceară să-şi lase baltă treaba şi să se prezinte unde era
chemat.
„Când
termini, vino la reanimare“, mi-a spus. Iau şi hârtiile cu ischemia mezenterică
şi mă prezint. Mergem împreună în birouaşul lui, îmi spune că i-a plăcut ce am
făcut şi mă întreabă în ce după-amiază am timp să vin la el acasă. Mi-a dat
adresa: strada Mendeleev 26, etajul 2. Când s-a întâmplat asta, relaţia noastră
s-a schimbat radical. Atunci, ca şi în alte multe ocazii când am lucrat împreună,
după orele de spital, la el acasă, lucrurile s-au întâmplat după un tabiet puţin
schimbat de la o întâlnire la alta.
Mai
întâi, erau trei-patru ore de lucru. Fără bancuri, fără lălăială. La un moment
dat, Setlacec zicea: „Ei, de ajuns. Hai să stăm şi noi un pic“. Scotea dintr-un
scrin câteva cutii de ţigări de foi, din care ne alegeam fiecare câte una,
turna whiskey în două pahare mari de cristal şi vorbeam despre câte în lună şi-n
stele, sorbindu-ne băutura şi pufăind din ţigări. Nimic despre medicină. Dacă
se făcea târziu şi ni se făcea foame, urma mersul în bucătărie, frigerea pe grătar
a două hălci de carne şi înfulecarea lor, stropite cu un vin, întotdeauna roşu.
În general, serile astea se terminau la două-trei dimineaţa. Atunci l-am
cunoscut cu adevărat. Pe acela l-am îndrăgit, acela mi-a devenit prietenul mai
mare, dacă nu chiar părinte. Pe acela nu l-am uitat niciodată. Câteodată,
Setlacec se plângea: „Uite şi tu ce fel de viaţă am: clinică, operaţii, lucrări.
Nu e normal. Oamenii normali au familie, copii, nu ca mine“. Când îl contraziceam,
cu argumentele că e mult mai bine să ai libertate absolută şi să nu fii legat
de constrângeri de familie, mă asculta, se uita la mine pe sub sprâncene şi
spunea: „Crezi tu că e mai bine?“. Mă bucuram de fiecare dată când aveam prilejul
să-i dau curaj şi să reduc cu o picătură tristeţea singurătăţii care îl apăsa. Şi
care avea să-l apese şi mai mult când a avansat în vârstă.
Mai
târziu aveam să descopăr că procedeul cu darea unui subiect de care să te
ocupi, care a început în cazul meu cu tumorile mezenterice, era un şiretlic pe
care Setlacec îl aplica, drept test şi momeală, cu toţi nou-veniţii în clinică:
interni, secundari, cursanţi. Le dădea un subiect de lucrare, vorbind oarecum în
trecere, fără să se arate cu adevărat foarte interesat. Dacă făceai treabă bună,
ajungeai la faza de ţigări de foi şi whiskey, ca în cazul meu. Dacă nu apăreai
cu nimic, nu te întreba niciodată a doua oară ce ai făcut cu subiectul cu
pricina. Dar nici nu ajungeai să te bucuri de încrederea lui.
Când
opera, Dan Setlacec dădea operaţiei o caracteristică de siguranţă, de
succesiune logică şi controlată, fără loc pentru ezitări, greşeli, timpi morţi
sau incidente care fură atenţia. Ritmul nu era grăbit şi excitat, ci calm şi
destins. Dar fără pierderea de timp a gesturilor parazite şi a schimbării
tacticii, operaţiile lui sfârşeau prin a fi cele cu durata cea mai mică, de
neatins de alţi operatori. Urmărindu-l în operaţie, remarcai cum ceea ce domina
mersul operaţiei era gândirea, nu tehnicitatea exhibiţionistă, vederea care
cântărea exact şi repede şi dirija mersul înainte, alegerea gesturilor,
evitarea capcanelor. La Setlacec nu vedeai artificiul frivol al unor chirurgi
„artistici şi mondeni“ pe care îi regăseşti în fiecare generaţie. Nu fusese
niciodată în vizite de specializare la centre medicale din străinătate.
Singurul lui maestru, pe care îl cita cu evlavie, era profesorul Nicolae
Hortolomei, dispărut cu mult înainte ca eu să fi păşit în Fundeni.
Lucrând
în străinătate, am văzut foarte mulţi chirurgi celebri „la lucru“, acolo unde
nu mai contează poza şi morga şi scăderile sunt greu de ascuns. Doi mari
chirurgi cardiaci, americanul Denton A. Cooley şi englezul Magdi Yacoub, mi-au
amintit de profesorul Dan Setlacec şi de uriaşul lui talent şi – urmărindu-i –
m-au făcut să mă gândesc la ce grad de succes ar fi putut ajunge marele nostru
prieten, fie pe alt meridian, fie în ţara noastră, dacă ar fi existat şansa
unei societăţi normale şi a unui sistem medical comparabil cu cele văzute peste
hotare. Setlacec a avut cu adevărat geniu chirurgical.
Când
îl întrebai cine este cel mai mare tehnician din chirurgia română răspundea
„tubibul“ sau „jupânul“, folosind poreclele lui Ion Juvara de pe vremea când
acesta era tânăr chirurg la Colţea şi Setlacec era internul lui. Nu-l contraziceam,
dar noi ştiam mai bine cine este cel mai strălucit chirurg al României în acei
ani. Profesorul Irinel Popescu a scris un articol despre mentorul său, pe care
l-a numit „Dan Setlacec, cel mai complex chirurg al epocii sale“.
În
mai toate clinicile chirurgicale universitare, când operează profesorul, echipa
lui este alcătuită din doi-trei chirurgi „de-ai casei“, medici specialişti sau
primari. Locul internilor şi al secundarilor este undeva la coada echipei. Dan
Setlacec opera de obicei cu un secundar, un intern (sau cursant) şi o soră
instrumentară. Intervenţiile lui erau mici cursuri de specializare, cu explicaţii
amănunţite, cu semnalarea timpilor dificili, a pericolelor în care chirurgul
poate cădea în anumite momente ale operaţiei şi sfaturi despre cum ar trebui
evitate complicaţiile intraoperatorii sau cum trebuie corectate, în cazul în
care se întâmplă.
Operând,
Setlacec nu uita că este dascăl
pentru cei mai tineri şi îşi îndeplinea datoria de profesor cu plăcere şi cu şarm.
Aproape toţi cei care vorbesc despre profesor aduc în discuţie licenţele lui
verbale, care îl făcuseră proverbial. Dar înjurăturile lui Setlacec nu erau
personale. El ocăra situaţiile, neajunsurile. Dacă una din asistentele de sală
de operaţie (pe care le râzgâia şi cărora le tolera îndrăzneli de tot felul) îi
aducea aminte că trebuie să facă economie la catgut, sau că nu mai aveau decât
atâtea fiole în rezervă, auzeai: „băga-mi-aş… în economiile astea care mi-au
mâncat viaţa“. Alteori, exprimarea buruienoasă era destinată să facă un sfat
chirurgical mai uşor de reţinut. Îmi amintesc că, într-o operaţie de
duodenopancreatectomie, mi-a spus: „Vezi tu, mă fiinţă secundară, cum stau
lucrurile aici. Tu, cu mintea ta proastă ai putea să o iei pe aici. Şi atunci ştii
ce s-ar întâmpla? Ai beli porta, care e chiar aici dedesubt şi atunci p…
bolnav. Dar dacă faci ca tata, uite aşa, porta rămâne întreagă şi bolnavul se
face bine“. Mulţi au încercat să imite felul de a vorbi al lui Setlacec. Nu au
reuşit decât să fie caricaturali. Vorbirea lui Setlacec, presărată cu expresii
argotice, nu era niciodată vulgară sau jignitoare.Cam
de două ori pe an eram invitat la „corvoadă“. Setlacec primea câteva reviste
din străinătate, la care îl abonau prietenii lui. Le citea şi le punea în
ordine într-un scrin mare. Corvoada consta în despuierea revistelor, alegerea
articolelor care meritau atenţia şi plasarea lor în dosare pe subiecte.
Înaintea fiecărui curs cu secundarii, Setlacec revedea textul cursului,
diapozitivele şi completa cu informaţiile actualizate care proveneau din
alegerile făcute în timpul corvoadei.
În
anul 1972, am intrat, prin concurs, la Clinica de chirurgie Fundeni, în poziţia
de asistent chirurgie cardiovasculară. La un an de la venirea mea în clinică,
profesorul Voinea Marinescu a murit subit. Şeful întregii clinici a devenit Dan
Setlacec. A făcut tot ce a putut să scoată din impas chirurgia cardiacă
românească, s-a zbătut, a umblat la toate mărimile cerând materiale, aparatură,
burse pentru cei tineri şi a obţinut… promisiuni. În toamna anului 1974,
rectoratul IMF a împărţit chirurgia în două clinici şi, pentru a doua oară, Dan
Setlacec a fost îndepărtat de la chirurgia cardiacă. De fiecare dată pentru că
altcineva, cu putere politică zdrobitoare, îşi dorea rangul de şef al
spectaculoasei chirurgii a inimii. Setlacec, care aducea cu el geniul medical,
talentul chirurgical şi experienţa de a fi fost cu adevărat pionier al operaţiilor
pe inimă şi al hipotermiei profunde în ţara noastră, a fost învins, fără ca o bătălie
deschisă să aibă loc, prin hotărâri „în spatele uşilor închise“.
A
avut mulţi prieteni şi a fost înzestrat cu darul
prieteniei. Avea respect şi delicateţe pentru problemele personale ale
celor în care avea încredere, cu afecţiune şi dorinţa de a ajuta, adresate
celor la care depista o nevoie. Prietenii lui veneau din lumi foarte diferite şi
se bucura să vadă şi să audă lucruri şi impresii noi, departe de viaţa comunităţii
medicale.
Era
curios, interesat de subiecte varii şi iubea artele. Citea enorm şi se bucura să
împartă cu alţii descoperirile lui în materie de cărţi. Când vederea l-a părăsit,
a primit o mare şi nedreaptă pedeapsă, care i-a schimbat viaţa. M-a şocat să-mi
spună la telefon, într-una din convorbirile noastre transatlantice, că şi-a petrecut
câteva săptămâni din ultima parte a timpului în care mai putea desluşi formele şi
titlurile, făcând pachete cu cărţi din întreaga lui bibliotecă şi alegând
pentru fiecare prieten acele cărţi care credea el că vor fi iubite cel mai
mult. Şi-a tratat cărţile ca pe nişte prieteni şi le-a ales destinaţia cu
speranţa că vor fi fericite.
Avea
umor şi râdea cu un râs zgomotos şi pofticios, contaminând pe cei din jur.
În
experienţa mea, a fost singurul profesor de medicină care se bucura sincer de
succesele colaboratorilor, pe care-i împingea înainte, îi stimula permanent să
scrie şi uneori îi mustra dacă întârziau cu publicarea unei lucrări promise.
Succesele de carieră şi promovările elevilor lui erau privite ca succese
personale. Nu avea nicio urmă de invidie.
Cu
puţin timp înainte ca eu să plec din ţară, mi-a spus că se va retrage foarte
curând, ca să nu stea în calea carierei didactice a celor cu care împărţise
munca în clinică vreme îndelungată. L-am întrebat ce regrete majore are şi mi-a
spus că sunt două. Primul, că starea precară a tehnologiei medicale nu i-a dat
voie să fructifice aşa cum ar trebui cazuistica fabuloasă cu care îl dăruise
profesiunea şi nici să îi asigure o urmărire corespunzătoare şi documentată ştiinţific
pe termen lung. Al doilea, că sistemul medical sub control central şi intens
politizat nu l-a lăsat să-şi aleagă singur colaboratorii pe care i-ar fi vrut, în
afara câtorva excepţii. „Am în clinică câţiva netoţi, chirurgi submediocri şi
nu pot să-i dau afară şi să-i înlocuiesc cu tineri de valoare. E un sistem care
încurajează mediocritatea, pe care o protejează“, îmi spunea.
Devotamentul
pentru medicină a fost una din trăsăturile proeminente ale personalităţii
doctorului Setlacec. Profesiunea l-a răsplătit cu succese, reputaţie şi reuşite,
iar el i-a dat o dimensiune intelectuală, o modernitate şi o latură de gândire
medicală care nu existau până la el şi nu erau calităţi frecvent întâlnite la
echipe sau şcoli chirurgicale, cantonate prea mult în partea tehnico-meşteşugărească
a profesiunii. În istoria lumii chirurgicale româneşti, Dan Setlacec
(1921–2009) se plasează ca unul dintre puţinii deţinători ai unei rare calităţi: unicitatea.
Când
am fost invitat pentru prima dată în Mendeleev 26, am făcut mai întâi o recunoaştere
a locului, nu cumva să pierd timpul căutând adresa şi să întârzii când va veni
timpul să mă prezint. Strada cu numele marelui savant rus începe la Piaţa Romană
şi merge apoi şerpuit, traversează perpendicular strada Piaţa Amzei şi se sfârşeşte
în strada George Enescu.
La
stradă, la numărul 26, este o casă veche, fără etaj, cu intrarea protejată de
un geamlâc, iar în fundul curţii este o construcţie de bloc cu trei etaje,
stilul interbelic. Acolo, la etajul doi, locuia profesorul, într-un mic
apartament în care erau câteva mobile frumoase, multe cărţi, tablouri şi multe
icoane pe sticlă.
De
la Silvia Colfescu aflăm că acea casă micuţă de la nr. 26, pe strada Mendeleev,
construită în stil neoclasic, a aparţinut generalului Panaiot Warthiadi şi a
fost construită în anul 1872. Absolvent al şcolii de ofiţeri din Bucureşti,
generalul a fost comandantul a multiple unităţi militare, a participat la Războiul
de Independenţă şi a fost decorat cu Virtutea Militară de Război, Ordinul Carol
I, Steaua României şi altele. Urmaşul generalului, Dumitru Warthiadi, a
construit în anul 1934 blocul cu trei etaje, destinat celor trei copii ai lui.
Casa a fost naţionalizată şi apartamentele repartizate de administraţia de
stat. Unul din ele, de două camere, a fost primit de Dan Setlacec în jurul
anului 1965. Acolo s-a stins Profesorul, la 23 iulie 2009.
Andrei
Pleşu a publicat în „Dilema Veche“ un text ce conţinea un fragment dintr-o
scrisoare pe care Geo Bogza i-a trimis-o profesorului:
„Printre
hârtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan
Setlacec. E un «La mulţi ani!» trimis destinatarului de ziua lui. Din câte îmi
amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în
dezordinea policromei sale arhive. Geo Bogza şi-a încadrat urarea într-un
desen, cel – foarte cunoscut – cu plopul laconic, ieşit dintr-o orizontală întreruptă.
Iată conţinutul scrisorii: «Dacă aş avea
copii, cu limbă de moarte le-aş spune: Din timp în timp, să urcaţi treptele
casei din Mendeleev no. 26 (era adresa doctorului Setlacec, n.m., A.P.) ca pe
treptele unui templu al bunătăţii şi al omeniei. Geo Bogza. 1979. La mulţi
ani!». Mi s-a făcut dor. Şi de Dan Setlacec, care binemerita un astfel de
omagiu, şi de scriitorul care l-a compus. Dar, mai ales, de o lume în care gesticulaţia
afecţiunii şi a recunoştinţei se putea exprima cu graţia discretă a unui
surâs.“
Am
ajuns în septembrie 2009 în Bucureşti, două luni după înmormântarea
Profesorului. I-am găsit mormântul la cimitirul „Bellu“ evanghelic şi am presărat
florile la rădăcina crucii. Apoi am stat tăcut în picioare, am scos din geantă ţigările
de foi şi sticla de whiskey aduse cu mine, din noua mea ţară. Am udat capătul
cel mai îndepărtat de cruce al mormântului cu trei stropituri de licoare, am
aprins un cigarillo şi l-am fumat rugându-mă în tăcere pentru odihna marelui
suflet.
