CARTE DE VIZITĂ:

• Specialist și trainer în medicina adicţiei
• Director medical Clinica Atelier Psy
• Absolvent UMF Iași

La forumul Psihiatru.ro 2023 aţi vorbit despre intervenţiile eficiente în prevenirea consumului de substanţe la adolescenţi. Cum arată o astfel de intervenţie?
Aș răspunde pornind de la ce am spus în prezentare. Ceea ce oamenii, intuitiv, cred că ar funcţiona – să sperii tinerii, să le pictezi un viitor sumbru în privinţa substanţelor, vestiţii ochelari antidrog, campaniile cu foști consumatori care au fost dependenţi, au suferit foarte mult și și-au revenit, ameninţarea cu pușcăria –, toate acestea nu funcţionează.

Este demonstrat că, uneori, au efectul contrar. Adică determină o creștere a consumului prin faptul că fie creează un soi de glorificare negativă a unui comportament faţă de care adolescenţii se simt atrași, fie, pur și simplu, pentru că instilează anumite emoţii negative în tineri, de care vor încerca să scape tocmai consumând. Această creștere poate fi determinată și de faptul că tinerii văd în jurul lor anumite modele de consum care nu se potrivesc cu ceea ce învaţă în școală. În ceea ce privește discuţiile cu foști sau actuali consumatori, ele sunt binevenite, dar nu la copii, adolescenţi sau persoane care ne dorim să nu consume. 

De ce nu sunt acestea indicate în cazul tinerilor?
Deoarece nu este recomandat să pui în contact consumatorul adult, trecut printr-o anumită experienţă de consum, de dependenţă, ab­stinenţă și apoi tratament, cu un tânăr. Creierul unui adolescent este diferit de al adultului. El continuă să se formeze până în jurul vârstei de 18-20 de ani – unii specialiști spun chiar 25 de ani. Ultimul „etaj” care se formează este cel prefrontal, cortical, care gestionează capacitatea de planificare, de organizare, de evaluare a pericolului. 

Când un fost consumator vine în faţa unui adolescent și îi vorbește de cât de groaznic a fost să consume [droguri], practic, tânărul rămâne [în minte] cu efectele consumului. Adolescentul nu are capacitatea de a se proiecta în viitor și de a face o analiză raţională a avantajelor și dezavantajelor. El este un „creier” imatur, tentat de riscuri. Pentru el, tot ceea ce este în afara limitelor, în afara legii, în afara a ceea ce  părinţii apreciază este tentant. Intervenția unui fost consumator este mai benefică în grupurile de suport pentru adulții deja intrați în „lumea consumatorilor”, pentru că în acele grupuri te adresezi unor oameni cu experiențe similare. Diferența constă în faptul că acel consumator a pășit deja dincolo de lumea aceasta și le spune și altora ca el că se poate ajunge acolo.

Abordare pe mai multe niveluri

Care sunt strategiile care funcţionează la tineri?
Intervenţiile care abordează fenomenul pe mai multe niveluri. De multe ori ne focusăm pe consumator, deci nivelul individual, dar uităm că tânărul evoluează într-o familie, într-un mediu de [semeni] egali: colegii de la școală, prietenii – anturajul, cum se spune –  într-o comunitate, un cartier, un bloc și într-o societate. Practic, intervențiile trebuie să aibă un efect nu doar pe individ, cât pe celelalte cinci dimensiuni. Dacă ne referim la individ, ele trebuie să determine construirea, de fapt ajutarea tânărului să-și construiască o personalitate. Noi uităm că adolescenții nu sunt niște adulți în miniatură, nu sunt niște persoane responsabile, ca dovadă nu sunt responsabili legal [pentru faptele lor, în fața legii]. Ei sunt indivizi în formare și, practic, orice intervenție ajută acest individ să-și continue formarea. 

Ne puteţi da câteva exemple?
Intervenţii precum crearea de life skills, abilitatea de a-ţi exprima nevoile, de a rezolva probleme; intervenţii care construiesc identitatea tânărului. Apoi sunt intervenţiile care îmbunătăţesc mediul familial, comunicarea în familie, rezolvarea conflictelor din interiorul ei, care cresc capacitatea părinţilor de a fi părinţi. Asta înseamnă să creeze medii pozitive, să petreacă timp [cu copiii], să ofere suport etc.

Cum se poate interveni la nivel de societate?
În aceste situaţii se are în vedere construirea unor comunităţi în care tinerii să aibă ce să facă și să fie protejaţi. În prezent, foarte mulţi tineri din România nu au alte opţiuni de a-și petrece timpul decât să stea pe telefon, în sălile de jocuri de noroc sau pe stradă. Nu mai există posibilitatea de a face sport gratuit și constant, concursuri interșcolare ș.a.m.d. Noi nu avem, de fapt, comunităţi. Această fragmentare până la anomie a comunităţilor și societăţilor românești se răsfrânge asupra tinerilor, care înregistrează un consum foarte puternic. Suntem singura ţară din UE unde a crescut consumul de alcool și de tutun la tinerii de 15 ani. Creșterea se explică prin faptul că avem foarte multă publicitate [la aceste produse], avem acces facil la sălile de jocuri. În momentul în care un drog este foarte accesibil și foarte prezent într-o comunitate, vei avea o creștere a consumului. Este demonstrat știinţific că, în momentul în care scad accesibilitatea și vizibilitatea, scade și consumul.

Nimeni nu se naște învăţat

Aţi vorbit despre intervenţiile la nivelul familiei. În ce constau?
Nimeni nu se naște știind ce trebuie să facă pentru a fi un părinte bun. Unii sunt părinţi mai buni pentru că au avut modele mai potrivite sau au depus un efort ca să înveţe să fie părinţi mai buni. Nu toată lumea este capabilă de a face acest efort. Astfel, avem de foarte multe ori copii care decontează problemele dinăuntrul familiei lor. 

Părintele ideal este cel care încearcă constant să găsească o cale de mijloc între ce este prea mult și ce este prea puţin.

Sunt părinţi care nu-și mai fac timp sau care sunt separaţi și nu mai comunică între ei, și astfel adolescentul le scapă printre degete. De asemenea, sunt părinţi care nu știu să pună limite, deoarece confundă acest aspect cu a fi agresiv sau a fi un părinte „uncool”.Apoi sunt părinţi care nu știu să monitorizeze ce fac copiii în afara familiei, pentru că le este teamă să nu fie prea intruzivi, să nu dea senzaţia că nu respectă libertatea adolescentului. De partea cealaltă, avem părinţi violenţi, duri, dictatoriali. Părintele perfect nu există, dar este o încercare perpetuă de a rămâne undeva la mijloc între o extremă de violenţă, de puniţie și una de laissez-faire și dezinteres.

Care este atitudinea părinţilor faţă de astfel de iniţiative de „educare”?
Paradoxul în această situaţie este că părinţii cei mai deschiși la a fi educaţi sunt de obicei părinţii cel mai puţin problematici. Părinţii cei mai problematici sunt cei mai refractari. Pe de altă parte, multe dintre aceste familii asociază sărăcie, părinţi care consumă substanţe sau sunt alcoolici, care pariază la jocurile de noroc etc.

De aceea, avem nevoie de programe care să ajungă și să atragă în mod activ participarea părinţilor. În străinătate există programe care oferă vouchere la supermarket, diferite recompense prin care părinții sunt stimulați să participe în genul acesta de intervenții. De asemenea, sunt programe care merg activ către părinți prin apeluri telefonice, prin organizarea unor evenimente. Sunt foarte multe moduri în care aceste acțiuni pot să ajungă la acești părinți care de multe ori sunt greu accesibili doar din inițiativa lor.

Și în ţara noastră? 
Din păcate, în România, domeniul prevenirii este extrem de grav afectat de o situaţie particulară, în care prevenirea consumului de droguri a fost dată în sarcina Poliţiei Române. Foarte mulţi ani, aceasta a bifat toată lista de idei și programe ineficiente și ne aflăm în acest moment, în care problema a explodat. Nu avem un consum foarte mare în raport cu alte ţări. Dar avem o problemă mare cu etnobotanicele și cu lipsa intervenţiilor eficiente. Au trecut 20 de ani de absenţă de intervenţii eficiente de prevenire și tratament. 

Oamenii au ajuns la impresia că problema nu mai poate fi rezolvată și apelează la soluţii disperate, cum se întâmplă acum: creșterea pedepselor cu închisoarea, ameninţarea cu tot felul de repercusiuni legale, care nu fac decât să amplifice și mai mult problemele legate de consumul de substanţe. Cu cât apeși mai tare piciorul pe pedala pedepselor legale, pentru consumatori, consum sau posesie, cu cât mai mult nu faci diferența între micul trafic – care de multe ori este motivat tot de dependența consumatorului – și marele trafic, care are alte motivații, alți factori, nu faci decât să amplifici problemele legate de droguri.

O situație și mai gravă

Care sunt, în prezent, soluțiile pentru tinerii deja afectați de consumul de substanțe?
Aici situația este și mai gravă. În momentul de față România nu are nici măcar un singur pat, într-un centru de detoxifiere, pentru tineri minori, nici de Sstat și nici privat. Ca să nu mai vorbim de servicii post-cură. În acest moment, singurele intervenții sunt în regim de internare în secțiile de psihiatrie generală ale spitalelor de profil din țară și serviciile ambulatorii de stat sau privat. Un serviciu de detoxifiere cu paturi este esențial. Avem nevoie de mai mult, dar acesta este primul pas.

Care ar fi celelalte necesități?
Avem nevoie măcar de două-trei centre de detoxifiere pentru minori în principalele orașe ale țării. Apoi avem nevoie măcar de una-două centre de postcură – îngrijiri rezidențiale de lungă durată (o lună, două, șase) în care un adolescent să poată să rămână. De asemenea, am avea nevoie de un soi de centre de zi, în care un adolescent să poată fi implicat în activități pe termen mai lung. Aveam o problemă legată de formarea profesioniștilor. Nu avem formări acreditate în domeniul tratamentului dependențelor. Am avea nevoie și de tot ceea ce presupune reintegrarea socială, de exemplu, locuri de muncă protejate. Un tânăr care iese din dependență nu este o persoană care poate să lucreze opt-zece ore pe zi. Ar avea nevoie să lucreze câte patru ore, într-un atelier, unde este și un asistent social, ca să-și poată reconstrui capacitatea de a lucra.

În încheiere, ce i-aţi sfătui pe colegii dv. mai tineri?
Aș dori să-i invit pe tinerii mei colegi aflați la începutul rezidențiatului sau chiar la începutul practicii de specialist să nu se restrângă în pregătirea lor profesională la ceea ce sistemul le oferă prin curricula obligatorie de studiu sau să se mulțumească să bifeze participarea la câteva conferințe naționale. 

În psihiatrie – și cred că este valabil în întreaga medicină românească – avem nenorocul să practicăm într-un sistem atât de vechi și nereformat, atât de în urmă cu tot ce înseamnă psihiatria modernă, încât am putea să-l considerăm un muzeu viu. Concepte precum psihiatria comunitară, lucrul în echipa multidisciplinară, managementul integrat de caz, locuinţele sociale, locurile de muncă protejate pentru pacienţi sunt cvasiabsente în psihiatria românească. De aceea, îi invit pe cei aflaţi la începutul carierei în psihiatrie să caute în afara curţii spitalelor și catedrelor de psihiatrie. Să găsească domenii și formări care să-i însufleţească și să le creeze o pasiune. Doar în felul acesta vor putea să ofere ceva de valoare pacienţilor și vor putea preveni burnoutul.