În urmă cu zece ani, priveam hipnotizată
spectacolele de mim ale lui Dan Puric. Dincolo de gesturile specifice, se simţea
tumultul, zbaterea unei inimi, care, neputând vorbi, dăruia, prin
expresivitatea fiinţei încordate, un mesaj de dragoste şi de binecuvântare de o
intensitate nemaiîntâlnită. Tulburarea transmisă prin „necuvânt“ era
devastatoare şi te însoţea câteva zile, chiar săptămâni după receptarea
mesajului de suflet. Atunci am comentat cu un coleg de breaslă, azi dispărut
dintre noi, capacitatea uriaşă a acestui personaj de a transmite, dincolo de
gesturi, un întreg discurs despre umanitate şi l-am inclus pe Dan Puric în
lista mea arbitrară de mari oratori ai scenei. Eram în aşteptare. Omul acesta
are mult de spus, iar când nu-i vor mai ajunge gesturile, va exploda în cuvânt,
pentru că în pieptul lui s-a adunat o energie nestăvilită. Priveşte-l, se
metamorfozează în fiecare clipă.
Am văzut apoi că scrie. Emoţiile mari se
transformă în sunete, nu pot fi stăvilite. Şi cele mai adânci, mai frumos
combinate sunete sunt cuvintele-cântec sau cuvintele-basm, pentru că Dan Puric
nu vorbeşte şi nu transmite un mesaj literar, ci cântă sau plânge ca un rapsod,
se bucură sau mângâie în cuvinte plecate dintr-un abisal sufletesc. Patosul lui
este unul de consistenţă şi de conştiinţă, neavând legătură cu meşteşugul, ci
cu trăirea adâncă zăvorâtă zeci de ani în expresivitatea tăcerii.
În ultima lui carte, „Suflet românesc“,
spontaneitatea, sinceritatea şi senzorialul se combină cu analiticul în formă
artistică, fără accese de cinism didactic, iar disecţia şi decriptarea unor
adevăruri dureroase nu sunt însoţite de condamnări definitive, ba dimpotrivă,
sunt purtătoare de sâmburi de speranţă şi multă lumină, de care avem atâta
nevoie, cu condiţia să le semănăm în inimi roditoare.
Îi omagiez în
revista noastră părinţii medici care au alchimizat o astfel de energie tămăduitoare
şi îi doresc acestui autor de cărţi cu mesaj de trezire naţională să facă „mulţi
purici“: avem nevoie de o armată, dar scrişi cu „p“ mare.
