Nu pot să fac altceva decât să mă gândesc la nenorocirea
petrecută la clubul cu pricina. Simt o teribilă și nevindecabilă compasiune.
Niciodată nu am transformat zilele în tenebroase viziuni alimentate de iadul
însuși. Frumoși și încrezători într-un ipotetic viitor, copiii tuturor zâmbesc
acum din poze. Este atât de normal să vrei să te distrezi, să-ți vezi la
sfârșitul săptămânii prietenii, să-ți întâlnești trupa favorită. M-am
îndrăgostit eu însămi de muzica trupei rock, de fizionomiile celor filmați
înaintea dezastrului. Parcă am fost acolo, eu sau copiii mei.
Am tremurat și încă tremur pentru cei cunoscuți sau necunoscuți.
De aceea, înțeleg și paleta largă a frustrărilor celor rămași în viață și care
sunt pe străzi. Mă încăpățânez să întreb la rândul meu: de ce am transformat de
luni de zile într-un sanctuar o unitate de elită pentru arși în buricul
Bucureștilor, când cazurile speciale tocmai curgeau? Mi-e imposibil să cred că
specialiștii, martori (sau complici) la menținerea enclavei ultramoderne în
aceeași arie spitalicească, n-au dorit-o, n-au solicitat-o, n-au invadat-o cu
orice risc. Poate suferința ar fi fost mai mică. Ce legătură să mai aibă fostul
primar Oprescu cu inviolabilitatea unei minuni tehnice pe pragul căreia copiii
în agonie se prăbușeau? Nu numărul lor era prea mare, ci numărul paturilor
ultradotate este prea mic, oameni buni. Dar pentru că tot exista această
impardonabilă disproporție, să așteptăm fix alte șase victime?!
De ce din nou – iată, din nou violent și fără speranță –
insuficiența personalului medical face extrem de dificilă sau imposibilă
acoperirea eficientă a multiplelor victime? Distribuirea pe etaje devine un
impediment în urmărire? Epuizarea fizică și psihică a personalului implicat cu
săptămânile în gestionarea acestor cazuri cere echipe de rezervă de același calibru. O știm cu toții, nu?
Putem, tehnic și uman vorbind, să facem față unui astfel de
număr de victime cu o patologie complexă ca aceasta? Dar dacă multiplicăm
mental cu 10, 20 numărul lor? O explozie la o rafinărie, mină, fabrică de
produse chimice, cataclism urmat de incendiu. Ce vom face atunci? Unii își mai
amintesc de redirecționarea pacienților gravi către domicilii în noaptea
cutremurului din 1977. Trotuarele erau neîncăpătoare. Iar pe atunci era mai
numeros personalul medical.
Am acreditat spitale de urgență care sunt conduse fix cum sunt.
Dacă o lume întreagă a auzit liniștitoarele declarații ale managerilor de
spitale cum „că se descurcă“, dar și opinia unui specialist care amintea că nu
deținem protocoale valabile de lucru și dotarea necesară acestor situații, te
întrebi, dacă mai este cazul, pe unde ne aflăm. Nu este mai puțin grav că în
orașe mari și cu bogată tradiție medicală spitalele stau să cadă, iar
conviețuirea cu mizeria este un loc comun. Nici că, în centre unde lucrează
foști miniștri, medicul de gardă dă o fugă vizavi pentru medicația utilă în
urgențe. Sunt excepții? Nu!
Cât de nemeritată este umilința zilnică, în termenii condițiilor
de lucru și ai salariilor, față de unicitatea eforturilor echipelor medicale,
mai ales în astfel de situații? Medicii ar trebui salvați odată cu bolnavii.
Este pregătită societatea să discearnă, să ceară, să impună?
Dacă acum nefericiții luptă pentru supraviețuire, mai târziu,
norocoșii vor lupta pentru a avea prietenii și familiile aproape pentru restul
vieții. Își vor dori chipurile și abilitățile pierdute. Pentru asta suntem
pregătiți sau vom considera subiectul închis la fel ca în situația copilașilor
supraviețuitori de la maternitate? Nimic nu se încheie odată cu primul
transplant de piele.
Dacă i-am expus, dacă unii i-au judecat în chiar momentul
ispășirii păcatelor societății incalificabil de corupte și indiferente, atunci
din temelii trebuie făcută schimbarea. Suntem gata să refuzăm minciuna, hoția,
suficiența, aroganța și să întindem mâna, nu palma celor mutilați?
Măcar de-am învăța și de i-am învăța pe guvernanți lecția simplă
a netârguielii cu viețile copiilor și părinților noștri.
Trebuie să înțelegem că problemele sănătății nu se rezolvă doar
cu sughițul serverelor casei de
asigurări. Dacă am fi oprit sau vom opri cârdășia și filierele prin care
se scurg banii noștri, sau dacă i-am
recupera pe cei furați, am putea naște o mișcare de breaslă credibilă. Am
putea ieși în stradă nu numai să ne
plângem copiii.
