Mastocitele au fost descrise prima oară de Paul Ehrlich în 1878, în teza sa de doctorat. Încă de la început, s-a observat că, în multe privinţe, acestea sunt atipice faţă de celelalte celule hematopoietice. După ce părăsesc măduva hematogenă, ele colonizează şi se diferenţiază terminal în organele-ţintă. Pot fi observate în număr mare în piele, căile aeriene şi tractul digestiv. În mod tradiţional, sunt considerate ca prima linie de apărare în infecţii microbiene şi parazitare. Relativ recent, au fost implicate în procesele de „remodelare tisulară“ din cicatrizare, astm bronşic, iar rolul lor proinflamator din artrită, alergii şi astmul bronşic este studiat într-o serie de modele experimentale.
Încă din 1891, Westphal, un student al lui Ehrlich, a observat infiltrate cu mastocite în diverse tumori invazive (mai precis, la interfaţa cu ţesutul sănătos), folosind metode de colorare metacromatice. Datele acumulate până în prezent (atât experimentale, cât şi din clinica umană) au fost extrem de contradictorii. Unele studii au demonstrat corelarea numărului de mastocite din stroma peritumorală cu neoangiogeneza şi metastazarea, altele au sugerat că numărul crescut din unele cancere ar fi un factor independent de prognostic bun. De asemenea, originea mastocitelor observate la periferia tumorilor nu a fost lămurită: nu se cunoaşte dacă acestea migrează din ţesutul sănătos ori sunt rezultate ca urmare a recrutării de celule precursoare din vascularizaţie.
Compoziţia, originea şi rolul infiltratului inflamator peritumoral nu sunt suficient lămurite, multe din celule inflamatorii prezente exprimând markeri comuni cu mastocitele: precursori ai seriei mieloide sunt pozitivi pentru CD34, CCR1, MMP2 şi MMP9, similar cu cei din seria mastocitară.
De asemenea, mastocitele pot fi marcate pentru CD45, c-kit, Sca-1 şi CD11b, ca şi alte celule inflamatorii prezente în zona peritumorală. Toţi aceşti factori explică marea variabilitate a rezultatelor raportate până în prezent şi ridică mari semne de întrebare cu privire la rezultatele ce vor fi obţinute cu noile medicamente „modulatoare de mastocite“ (sorafenib, sunitinib, pazopanib, axitinib şi dasatinib) în curs de evaluare.
Până în prezent, singurul tip de cancer unde s-a obţinut un consens în ce priveşte semnificaţia mastocitelor în zona peritumorală este cancerul de sân. Cel mai mare studiu publicat până în prezent (4.444 de cazuri, retrospectiv pe o durata de 20 de ani) a demonstrat că prezenţa mastocitelor este asociată cu un prognostic bun, independent de vârstă, statusul hormonal (ER, PR, Her-2), gradul histologic, mărimea tumorii sau invazia limfatică (Breast Cancer Res Treat, 2008). Multe alte studii retrospective sunt în curs de desfăşurare (cancer pulmonar, ovarian, colon, prostată).
Mastocitele pot fi recunoscute uneori doar pe criterii morfologice, datorită granulelor citoplasmice mari sau identificate specific prin coloraţii histochimice, cu relativă uşurinţă, folosind metode ce exploatează metacromazia sau afinitatea crescută în pH acid a aminelor biogene (preponderent heparina) pentru coloranţi cationici, după cum urmează: albastru de toluidină (purpuriu), albastru alciansafranină, metoda Csaba (purpuriu spre roşu), azur A (roşu), tionină (albastru sau roşu), fucsin-aldehidă (galben spre brun). Ocazional, se mai practică metode histo-enzimatice, precum cloroacetat-esteraza cu Fast blue RR (albastru închis) sau cu pararosanilina (roz intens spre roşu) sau, şi mai rar, imunohistochimie (triptază, chimază şi CD 117/c-kit).
