Cât ar vorbi în medie dacă ar fi lăsaţi (puţin peste un minut), câţi ar abuza de timpul medicului (sub 5%)? De ce nu ar fi tocmai etic ca pentru cel mult 5% să lipsești de așa beneficii consultaţiile celorlalţi 95%?

Aș vrea să argumentez în plus în favoarea primei impresii din primul minut al consultaţiei. Un medic i-a spus la o prelegere chiar minutul de aur.

Pacientul vine de regulă la medic cu două suferinţe, una fizică și una emoţională. Ghici de care se ocupă preponderent medicii și medicina? De cea fizică. Ghici care suferinţă l-a făcut pe pacient să pună mâna pe telefon și să vină la medic? Cel mai frecvent, cea emoţională. Arareori, suferinţa emoţională nu e chiar suferinţă, poate fi și o speranţă. Aș putea trăi cu o mică protuberanţă în zona inghinală, însă mă tem că pe viitor nu voi mai putea face activităţile care îmi produc acum atâta bucurie. Mă tem că o posibilă ocluzie m-ar putea pune într-o situaţie limită, m-ar putea duce pe o masă de operaţie pe care nu mi-o doresc.

Când i-am spus de hernie chirurgului în care am încredere, el mi-a indicat operaţia pentru că, citez, „tu mai mergi la schi, cu bicicleta; cu timpul va deveni o problemă”. El mi-a propus prevenirea unei suferinţe certe în viitor. De asta m-am operat. Ca să mă înţelegeţi mai bine, am programat-o fix între sezoanele de bicicletă de munte și schi, în așa fel încât să nu pierd nicio oportunitate.

Ce aș vrea să înţeleagă cititorii este faptul că incapacitatea de a observa, din varii motive (cel mai rău ar fi din indiferenţă), suferinţa emoţională sau speranţa pacientului are consecinţe importante asupra succesului terapeutic. Pacientul poate să nu aibă în acest context suficientă încredere în medic și în recomandările sale, cu consecinţe asupra aderenţei la tratament. Chiar dacă în felul acesta, cel mai probabil (dar evident că nu întotdeauna), primul care iese în pierdere este chiar pacientul.

Însă o altă pierdere însemnată este cea a medicului. Las la o parte consideraţiile de reputaţie și, în consecinţă, marketingul cu tot ce atrage după el. Poate că pierderea cea mai mare a medicului, deși intangibilă, este aceea că, în absenţa conexiunii emoţionale, actul medical se golește cumva de sens, satisfacţia și motivaţia medicului se atrofiază.

În mod paradoxal, nu faptul că ne pasă mai puţin ne protejează, ci tocmai implicarea emoţională (cu toate dificultăţile ei) ne vindecă și pe noi și ne ţine pe drum. Compasiunea vindecă în ambele sensuri.