Am vrut să aflăm mai multe despre conţinutul cărţii, dar și despre motivaţia terapeutului care își dorește să împărtășească experienţele sale cu publicul.

Cum aţi luat decizia de a scrie această carte? 

Am petrecut 44 de ani în spitalul de psihiatrie, în acest timp înfiinţând chiar și o secţie nouă pentru toxicomani, deci de dezintoxicare a drogaţilor în fază acută. Practic, în toţi acești ani, cred că mi-am petrecut mai mult timp cu pacienţii decât cu familia sau cu alte activităţi. De aceea, consider că pacienţii mei fac parte din viaţa mea și că această viaţă, petrecută împreună cu alţi oameni în suferinţă, este una care își are valoarea ei pentru alţii, dar și pentru mine. Pacienţii mei m-au format și m-au ajutat de fapt să înţeleg niște esenţe ale vieţii. Cu alte cuvinte, nu numai eu i-am ajutat – și sper că, în bună parte, i-am tămăduit –, ci și ei m-au ajutat.

Nu componenta medicală m-a interesat, ci destinul persoanelor

Cum aţi selectat cazurile despre care scrieţi în „Omul portocaliu”?

Am făcut selecţia cu multă greutate, pentru că erau foarte multe cazuri de povestit. De fapt, nu componenta medicală a cazurilor m-a interesat, ci destinul lor, care s-a împletit cu destinul meu. Așa că am ales cazurile în funcţie de povestea care se ascunde în spatele unui diagnostic, care este doar o etichetă. Astăzi e valabilă, dar poate mâine-poimâine nu mai este valabilă. Destinul pacienţilor, care de foarte multe ori s-a împletit cu destinul meu, m-a impresionat în așa măsură încât mi s-a părut exemplar. Dacă am ales bine sau nu, acest lucru îl vor decide cititorii. 

Să știţi că mai am încă multe cazuri care, într-un fel, așteaptă la rând. Nu știu dacă voi mai avea puterea ca, la un moment dat, să mă apuc de o urmare a acestei cărţi cu alte cazuri care m-au impresionat și care au fost determinante în formarea mea profesională și ca om.

Cum este structurat volumul? 

Cartea este structurată simplu, în 12 capitole; se deschide cu un prolog și se încheie cu un epilog. Am considerat că nu trebuie să scriu nici prefaţă, nici cuvânt înainte din partea mea, pentru că trebuie să intru direct în temă. De altfel, cititorii vor vedea că, încă din prolog, apare povestea relaţiei mele cu un caz al unei persoane excepţionale, una care face parte din rândul persoanelor diafane, angelice chiar. Dar nu vreau să devoalez conţinutul cărţii! Iar epilogul este un eseu care, într-un fel, este o mărturisire de credinţă a mea – mărturisirea unei viziuni și unui weltanschaung la care am ajuns în acest moment al vieţii mele.

Oglinda, numitorul comun al cazurilor

Cum aţi ales titlul „Omul portocaliu”?

L-am ales într-o dezbatere cu reprezentaţii editurii, în special cu prof. Vasile Dem Zamfirescu. Iniţial, titlul atrăgea atenţia asupra mea: „Psihiatra din spatele oglinzii”. Cu toate că oglinda este un numitor comun, care străbate mai multe capitole din carte, nu am dorit să fiu eu personajul principal. Asta chiar dacă de multe ori m-am situat în spatele oglinzii în care pacienţii se vedeau. Eu vedeam reacţia pacienţilor mei în momentul în care se uitau în oglindă și-și vedeau reflectarea chipului lor. Faptul că am ales drept titlu al volumului titlul primului capitol este o alegere fericită, pentru că dintr-odată orientează cititorul spre ideea că în carte sunt povestiri despre oameni deosebiţi, aparte. Nu ciudaţi, în niciun caz! Toţi sunt deosebiţi, toţi sunt valoroși în carte. Cred că asta am izbutit să redau în paginile cărţii.

Cui se adresează cartea?

Cred că cititori vor fi și medicii, și psihologii, și publicul larg. Foarte mult aș dori să se extindă sfera cititorilor la populaţia generală, pentru că sunt și unele informaţii din medicină – în speţă din psihiatrie, din psihologie – și cred că acestea pot fi utile pentru oricine. În plus, oamenii se pot recunoaște în unele situaţii, nu neapărat în cele de psihoză. Dar poate că în altele, cum ar fi cele de criză existenţială, de traumă, de anxietate, de tristeţe, se pot recunoaște. Și poate că se vor simţi ajutaţi citind această carte.

Ce fel de scriitoare sunteţi? Scrieţi ușor? Sau scrieţi cântărind și editând fiecare cuvânt?

Scriu greu! Cartea a fost începută în anii de pandemie, chiar la sfârșitul lui 2020, și am încheiat-o anul trecut, în iunie. Apoi am tot recorectat-o, am mai introdus unele paragrafe... De exemplu, un paragraf mai explicit cu simbolul oglinzii. Manuscrisul a fost gata de-abia în septembrie 2023. Am scris și am rescris cartea, am scris-o greu, având în vedere că nu sunt foarte multe pagini. Mă tot întorc la frază, cântăresc conţinutul, cu toate că îmi place să se simtă ritmul meu, chiar dacă nu este foarte literar. Îmi place să se simtă spontaneitatea rândurilor și a dialogului pe care îl descriu, spontaneitate pe care o am și în psihoterapie, în dialogul de evaluare a pacientului, a persoanei din faţa mea.

Podul pe care se întâlnesc terapeutul și suferindul

Ce mesaje doriţi să transmiteţi prin intermediul cărţii?

Cu toate că sunt unele capitole care descriu drame sau chiar tragedii, cred că, în ansamblul ei, această carte este optimistă. Este o carte despre modul în care oamenii își pot reveni chiar din situaţii grave, cum ar fi, de exemplu, un viol. Este o carte despre faptul că există comunicare între oameni. Există comunicare între pacient și medicul terapeut. Nu e valabilă tot timpul și în totalitate aserţiunea cum că te duci la doctor și nu te ajută. Ba da, te ajută doctorul, te ajută medicina, te ajută, în ultimă instanţă, și omul din persoana doctorului! Care înţelege drama celui din faţa lui.

Am scris această carte ca să fie un pod. De altfel, în prolog am această temă, a podului, pe care se întâlnesc terapeutul și suferindul. Nu am pus cuvântul pod în titlu, pentru că foarte mulţi scriitori au apelat la el. Cel mai frumos titlu care folosește simbolul podului este „E un pod pe Drina”, unde podul este chiar personajul central. Este cartea lui Ivo Andrić, cel care a primit Premiul Nobel. Un roman extraordinar, pe care l-am citit de două ori și pe care îl recomand oricui vrea să citească un roman-fluviu care cuprinde și istorie, și drame personale.

Revenind la cartea mea, ea se deschide ca un pod către celălalt, ca să se înţeleagă mai bine. Chiar în timp ce scriam, cred că și eu m-am înţeles pe mine însămi ceva mai bine. De ce am spus unele lucruri, de ce am acţionat într-un anumit fel, ce am vrut să obţin de la o anumită persoană... Știţi, e foarte greu să faci o evaluare a potenţialului acelei persoane. Eu cred că, atunci când ești medic, mai ales medic psihiatru, nu trebuie să te cantonezi doar la momentul simptomatologiei prezente. Ci trebuie să îţi faci o hartă, un plan pe care să mergi pentru a vedea până unde poate să ajungă acea persoană, bineînţeles însoţită pe „pod” de cel care tămăduiește.

Sunt multe mituri, multe prejudecăţi legate de sănătatea mintală. Consideraţi că „Omul portocaliu” poate contribui la combaterea acestora?

Este unul dintre scopurile pentru care am scris cartea. Pentru a se vedea că alianţa terapeutică nu este o vorbă în vânt. Alianţa terapeutică dintre pacient și psihiatru, atunci când există, este vindecătoare!

Este o carte care se deschide ca un pod către celălalt, ca să se înţeleagă mai bine. Chiar în timp ce scriam, cred că și eu m-am înţeles pe mine însămi ceva mai bine.