Săptămâna
trecută, o instanţă de judecată a hotărât că Florentina Cârstea, asistenta de
la maternitatea Giuleşti care era de serviciu în seara de 16 august 2010,
trebuie să execute o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru neglijenţa care a
condus la moartea a şase bebeluşi din secţia de terapie intensivă neonatologie
prematuri. Din raportul final al procuraturii reiese că asistenta a lipsit de
la post 12 minute.
Sunt
oameni care au spus că – oricât de penibil ar suna – Cârstea se afla în
exercitarea unor nevoi fiziologice atunci când a izbucnit incendiul. Sunt alţii
care acuză faptul că, ce ironie sinistră, în ziua cu pricina era ziua unei alte
colege asistente şi fetele s-au adunat să cânte un „La mulţi ani“ chiar în
momentul în care priza unuia dintre aparatele de aer condiţionat a făcut scurtcircuit
şi încăperea cu 18 bebeluşi în incubatoare a luat foc.
Ar
fi putut supravieţui mai mulţi dacă Florentina Cârstea ar fi fost acolo? Ar fi
putut trăi toţi? Ipotetic, da. Dacă cineva ar fi fost exact în momentul acela
de faţă ar fi văzut flama, ar fi văzut fumul, ar fi dat alarma, ar fi pus
cartela în dreptul uşii care se deschidea doar cu cartelă şi nişte pui de om ar
fi trăit. Astfel de raţionament se aplică oricărui accident în care,
post-factum, găseşti o eroare umană care oferă circumstanţă tragediei. Pilotul
de avion care nu a respectat unghiul de aterizare în San Francisco (o cursă cu
aproape 300 de pasageri), vedeta de radio şi televiziune din România care, la
un an de la un grav accident la schi, derapează şi intră frontal într-o Dacie
Logan cu patru pasageri, din care nu supravieţuieşte niciunul. Da, oamenii greşesc,
din greşelile lor mor oameni şi oamenii plătesc pentru asta.
Pentru
că moartea bebeluşilor nu a rezultat în urma unei acţiuni medicale oarecare e
greu să vorbim de malpraxis în cazul Florentinei Cârstea. Nu e ca şi cum i-ar
fi uitat în incubator – aşa cum s-a întâmplat în cazul de la maternitatea Bucur
unde, pentru neglijenţă, Emilia Baron a fost condamnată la trei luni de închisoare
cu suspendare.
Realitatea
ar fi cerut ca, după august 2010, când în România s-au petrecut câteva premiere
mondiale (unele dorite, altele nu), statul român să se oprească din frenezia
lui isterică şi să privească circumspect la produsul finit după 20 de ani de
reformă sanitară. Ai pe de o parte o sală de neonatologie renovată, investiţii
de peste 1,5 milioane de euro în care ajuţi bebeluşi cu greutate uneori sub un
kilogram la naştere să supravieţuiască. Ai pe de altă parte un şef de secţie
care a făcut zeci de referate ca să i se suplimenteze necesarul de asistente pe
ture pentru că nu-şi putea acoperi linia de gardă cum cere „fişa postului“. Ai şi
un manager, devenit celebru pentru că a reuşit cu succes fertilizarea celei mai
bătrâne mămici din lume la acea vreme, care s-a bucurat probabil când a putut să-şi
doteze maternitatea cu „tehnică modernă“. Şi ai o mentalitate în care locul
sfinţeşte omul şi nu viceversa, cum ar fi normal.
O
asistentă primeşte un salariu lunar de aproximativ 400 de euro pe lună brut,
costă aproximativ 5.000–6.000 de euro pe an. Ea face mult mai mult cu cât e mai
formată tehnic, cu cât are mai multe abilităţi speciale. Florentina Cârstea
este o astfel de asistentă, lucrează cu o populaţie foarte particulară. Nu iei
o fătucă de pe băncile şcolii să o bagi într-o secţie de prematuri. Ştiţi de câte
ori intră 5.000 de euro într-un milion şi jumătate? De 300 de ori. Sala care a
luat foc la Giuleşti a costat cât 300 de asistente medicale, timp de un an.
Pare caricatural că, în aceeaşi săptămână cu apariţia sentinţei în cazul Giuleşti,
ministrul Eugen Nicolăescu s-a hotărât să îl demită pe Gabriel Smărăndescu de
la direcţia Spitalului „Marie Curie“ din Bucureşti pentru că încă ţine secţia
de chirurgie cardiovasculară sub cheie (investiţie de 3,5 milioane de euro sau
salariul timp de un an pentru 700 de asistente) în contextul în care problema
fundamentală a secţiei este tocmai lipsa de personal.
Medicina
e munca de echipă în care, de la vlădică la opincă, o mână o ajută pe alta.
Medicul nu e un fel de Shiva cu şase braţe, oricât de multilateral dezvoltat ar
fi omul nou în acest capitalism cu steaua roşie în frunte. Tot la forţa de muncă
– fie ea calificată or ba – ajungi. Medicul nu e un soi de Polifem, care nu
doarme niciodată şi nu mănâncă pentru că asimilează, direct din aer, bacterii şi
alte gângănii minuscule. Medicul nu e nicio vreo specie mutantă care se
alimentează direct de la soare printr-un fel ciudat de fotosinteză, ca un
hibrid de pe insula doctorului Moreau, între om şi ficus. Dar între noi toţi,
cei care ne îmbrăcăm într-un halat alb, există o linie nevăzută de experienţe
profesionale traumatizante pe care, mult prea modest şi reducţionist, le trasăm
în „lipsă de bani în sistem“.
Colegiul
Medicilor s-a trezit din letargie şi a anunţat că avem o hemoragie cronică de
personal medical, pierdem doctori, asistente, infirmiere, spitalele sunt
deforestate şi vom ajunge să avem accidente din ce în ce mai frecvente prin
simplul fapt că undeva, cineva, nu va putea să nu lipsească timp de 12 minute
(!) de la post. Ca răspuns la toate cele de mai sus, Ministerul propune o nouă
grilă de salarizare, propune remuneraţie pe criterii de „performanţă“, astfel încât
medicii „vedetă“ să îşi poată negocia direct tariful cu managerii de spital.
Pe
ce planetă trăiesc aceşti oameni? Florentina Cârstea este o asistentă vedetă fără
voie, până la 15 august 2010 o persoană anonimă care a îngrijit sute de copii în
timp ce şi-i creştea şi pe ai ei, şi care ar fi continuat să facă asta, cât îi
permiteau bila şi ficaţii, dacă n-ar fi fost o priză pusă prost într-un spital
care a ştiut să cumpere incubatoare, dar n-a ştiut să monteze detectoare de
fum. Da, sunt alţi oameni care constituie o castă particulară în domeniu, o
elită printre elite. Dar să pretinzi că vei îngriji o ţară de 20 de milioane de
oameni cu câţiva super-eroi pare o strategie inspirată din lumea benzilor
desenate. Medicii de excelenţă nu sunt un fel de „Răzbunătorii“. Adrian Toma
este un medic excelent. Bogdan Marinescu este un medic excelent. Ce treabă
aveau ei cu firele de la priza din secţia ATI prematuri de la Giuleşti?
Sunt
zile în care justiţia îmi pare corectă, dar nedreaptă. Şi îmi privesc periodic
ceasul, mă uit în ce zi sunt, aşteptând următorul moment când, din slăbiciunea
sistemului, se va întâmpla o altă dramă. Şi mă rog să nu fie cineva din familia
mea. Şi sper că va veni o zi în care medicul, asistenta, infirmiera,
paramedicul, şoferul de ambulanţă vor înţelege o evidenţă. Suntem toţi
Florentina Cârstea. Că încă se tratează câte 100 de pacienţi pe zi, că încă se
fac 10 gărzi pe lună, că încă se acoperă din petice necesarul de personal, că încă
se lucrează pe punguţe cu doi bani, nu e vina sistemului. Nu e vina
pacientului. E vina corpului medical că legitimează, prin pasivitate, nedreptatea
pe care o trăim. E nevoie de mai mulţi oameni. E nevoie să fie mai bine plătiţi.
Morala e că te poţi descurca cu un tomograf în minus, dar dacă n-ai o asistentă
care să fie acolo cât timp o alta lipseşte 12 minute, riscăm o calamitate.
Eu nu voi trata oameni sub ameninţarea cu puşcăria. Eu
nu mă voi implica în cazuri în care libertatea şi siguranţa mea sunt puse în
pericol. Ca medic, am dreptul să refuz actul medical dacă îmi periclitează mie
integritatea. Întreb corpul medical: e dispus să trăiască ziua în care ar putea
deveni Florentina Cârstea? E dispus corpul medical să fie arestat preventiv, ţinut
două luni în închisoare pe un mandat de 29 de zile şi apoi, trei ani mai târziu,
să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru un ştecher? Unde vă e
sobrietatea? Unde vă e solidaritatea?
