Noi, medicii, ne amintim cu groază, cu plăcere sau amestecat de orele de anatomie, curs şi mai ales lucrări practice, cu corolarul lor și disecţia, precum și de multele examene de anatomie.
Artă medicală apărută încă din Antichitate (gr. ana tomein = prin tăiere), ridicată la rang de ştiinţă în Evul Mediu, anatomia este considerată şi în prezent una dintre materiile de bază ale învăţământului medical. Doi ani de anatomie umană, completată cu embriologie, histologie şi anatomie patologică ne creează o bază largă de cunoaştere a corpului omenesc.
Aşa cum în epoca Renaşterii (europene) desenele de anatomie, descrierile şi ecorșeurile (reprezentările pe straturi „jupuite” ale corpului – muşchi, oase, vase, viscere etc.) erau lucrate de marii maeştri ai artelor plastice, inclusiv Leonardo da Vinci şi Michelangelo, şi la noi, în epoca modernă, acestea erau făcute de Constantin Brâncuşi.
Cred că cei mai „vechi” dintre noi îşi amintesc de ecorșeurile din laboratoarele şcolare şi universitare de biologie făcute de fosta Întreprindere Didactica, după modelul original Brâncuşi, mult mai bun decât caricaturile chinezeşti care circulă în prezent.
Practic, pe aceste cunoştinţe de bază de anatomie se grefează toate celelalte: fiziologia (deci modul de funcţionare şi rolul părţilor anatomice), cât şi toate disciplinele clinice şi paraclinice, pentru stabilirea diagnosticelor şi aplicarea tratamentului. Ca urmare, mai toate metodele și tehnicile de diagnostic de laborator, în special imagistic, nu fac decât să confirme diagnosticul clinic stabilit de medicul examinator.
Nu mă refer aici la medicul dispecer, care completează trimiteri către specialişti clinicieni sau neclinicieni ori direct către laboratoare unde nici nu mai este obligatoriu să existe medici, ci numai tehnicieni cu studii superioare (biologi medicali, chimişti, biochimişti, fizicieni etc.) sau medii (asistenţi de laborator sau cu diferite alte specializări.
Mă refer la acei medici care încă sunt „generalişti”, uneori în pofida unor reglementări legale recente, care îşi respectă profesia şi jurământul hipocratic. Mărturisesc şi că de multe ori m-am simţit mândru de unele cunoştinţe medicale de bază dobândite cu vreo jumătate de veac în urmă, pe baza cărora am pus diagnostice care ulterior au fost confirmate de tehnica modernă. Dar să nu exagerăm.
Orice medic ştie că studiul anatomiei în facultate este exagerat, atât cantitativ, cât şi calitativ, că depăşeşte cu mult necesităţile didactice pentru formarea majorităţii medicilor. Studiul anatomiei este structurat încă după modelul iniţial, când absolventul de Medicină primea diploma de „Doctor în medicină şi chirurgie” şi a doua zi avea dreptul să opereze „mâna întâi”.
Mama mea povestea cum a fost operată în adolescenţă pentru apendicectomie acasă, pe masa din sufragerie, iar naşterea succesivă a celor doi copii s-a petrecut în dormitorul conjugal, după care a venit şi medicul „spre cele legale”. Menţionez că aceste evenimente medicale majore nu au fost urmate de infecţii, ca în majoritatea cazurilor de
acest fel.
Oare bunica mea (şi ale altora) făcea curăţenie mai bună şi dezinfecţie mai eficientă decât profesionistele de azi din spitale? Sau bunicul meu era un inspector mai exigent decât igieniştii, epidemiologii, infecţioniştii, microbiologii şi managerii de diferite meserii de prin unităţile medicale?
Deoarece nu dispun de dovezi clare, las plăcerea celor în drept să se pronunţe. Dar astăzi, când chirurgul nu mai poate să opereze decât în specialitatea lui (pe care o obţine dacă reuşeşte la o serie de examene, care înseamnă alţi 5-9 ani de studiu şi practică chirurgicală după absolvirea celor 6 ani de Medicină), lucrurile stau altfel.
Devine clar că, pentru medicii de familie, „interniştii” din toate specialităţile medicale şi competenţele, din specialităţile neclinice şi „medicii-funcţionari” (din ce în ce mai mulţi), anatomia cerută este excesivă, servind numai la antrenarea memoriei şi stresarea studenţilor.
Deci, pentru unii, aprofundarea anatomiei ar fi inutilă, iar pentru alţii ar fi insuficientă. Ar trebui ca anatomia să fie predată şi însuşită la nivel mai scăzut, cantitativ şi calitativ, dar pentru specialităţile chirurgicale să se reia studiul anatomiei la nivelul universitar actual, şi chiar în plus pentru segmentele care interesează specialitatea chirurgicală respectivă.
Această reaşezare a studiului anatomiei ar fi un câştig didactic şi pentru studenţi, şi pentru rezidenţi, şi pentru disciplinele de anatomie (dar, în principiu, dacă mulţumim pe toată lumea, ce motive de nemulţumire ne-ar mai rămâne?). Îmi amintesc, amuzat, că în urmă cu mulţi ani, pe vremea când la Muzeul de Ştiinţe Naturale „Grigore Antipa” mai exista în holul de la intrare placa de marmură în memoria savantului, am vizitat ca student medicinist muzeul, împreună cu un coleg de şcoală şi prieten, politehnist.
Pentru mine, muzeul era ca şi cum aş reciti o carte interesantă, pentru coleg era o minunare continuă privind diversitatea naturii. Când am ajuns la scheletul unei ţestoase gigantice, i-am arătat şi denumit în latină toate oasele scheletului, ceea ce l-a uimit peste măsură şi m-a întrebat, îngrozit, dacă la Medicină ne obligă să învăţăm anatomia tuturor animalelor care există. I-am răspuns că pe aceasta o învaţă numai veterinarii, dar anatomia omului este similară cu a
celorlalte animale vertebrate.
I-am povestit cum, în Parisul de la sfârşitul secolului XVIII, a fost descoperit întâmplător un os uriaş fosilizat care, fiind examinat de savantul francez baronul Cuvier (1769-1832), a fost considerat ca aparţinând unei reptile gigantice, pe care a descris-o sumar, ca dimensiune şi formă, spre amuzamentul societăţii. Dar în curând, continuarea săpăturilor a descoperit şi restul scheletului, care confirma descrierea făcută, şi s-au pus bazele paleontologiei.
Mulţi ani după aceea, am vizitat Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi în marele hol de la intrare gazdele mi-au arătat o frescă uriaşă a Paradisului, făcută de maestrul Sabin Bălaşa. Am observat imediat şi le-am spus că unul dintre personajele principale are lateral două mâini stângi (nu are mâna dreaptă), ceea ce a stârnit rumoare.
Un prieten inginer și coleg de serviciu a mormăit ceva de genul „Uite al naibii doctor ce spirit de observaţie are!”, iar gazdele au motivat (parcă un pic jenate) că maestrul ar fi încercat să evidenţieze faptul că nici în Rai nu e chiar totul perfect.
Fiindcă tot a venit vorba de paradis, trebuie să amintim că acest cuvânt vine din limba persană şi înseamnă grădină, aşa cum ne povesteşte şi Biblia despre Grădina Raiului şi istoria antică despre Grădinile suspendate ale Semiramidei. Deci Iranul de azi nu este și nu a fost chiar atât de înapoiat pe cât le place unora să creadă.
Recent, am vizitat, cu nepoţii, DinoPark de la Râşnov, o colaborare româno-germană remarcabilă, un loc de studiu practic şi de recreere, pe care îl vizitezi şi revizitezi cu plăcere. Chiar la intrare te întâmpină un schelet de dinozaur carnivor, excelent păstrat şi montat pe un suport metalic adecvat, cu o atitudine realistă şi cu explicaţiile necesare.
Privind cu atenţie structura osoasă şi imaginând articulaţiile necesare, am observat ceea ce meşterilor, foarte pricepuţi şi conştiincioşi, de altfel, le-a scăpat. Lateral sub gât, claviculele (în formă de cilindru subţire alungit) apar în poziţie dorsală, iar scapulele (în formă de disc) în poziţie ventrală, fiind solidarizate între ele în această poziţie.
Pentru mine era clar că era o inversare stânga cu dreapta şi concomitent dorsal cu ventral, practic o rotaţie de 180 de grade a întregului ansamblu scapulo-clavicular, eroare făcută probabil la montarea finală. Am încercat să atrag atenţia personalului prezent, dar am fost privit cu neîncredere. Spre deosebire de cei din grupul meu, care s-au amuzat că acum mă pricep şi la fosile antediluviene...
Totuşi, eroarea în domeniul didactic ar trebui să fie corectată pentru a nu forma idei greşite celor care vin să înveţe. Nu ştiu dacă citirea acestor rânduri (plăcută, sper eu), în afară de beneficiul inerent oricărei lecturi, va avea şi urmări practice, de exemplu de corectare a scheletului micului dinozaur expus public sau de schimbare a programelor universitare pentru studenţi şi pentru rezidenţi, dar cel puţin am încercat să aduc un pic de lumină prin prisma experienţei proprii.
Citiți și: Gânduri despre învăţământ, știinţă și viaţa de student
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
