L-am cunoscut îndeaproape ani îndelungaţi, în calitatea mea de profesor
de Istoria medicinii şi a domniei sale de rector al IMF, a mea de director în
Ministerul Sănătăţii şi a sa de ministru al sănătăţii. L-am cunoscut apoi cât a
fost preşedintele Academiei Române. Îmi spunea de multe ori că după ce se
pensionează, doreşte să-mi doneze la Catedră toate cărţile şi revistele de
interes medico-istoric, urându-mi să promovez această ramură a ştiinţei
medicale pe mai departe. De altfel, el a fost acela care în 1970, ca rector, a
dispus reintegrarea Istoriei medicinii ca disciplină obligatorie, după ce, cu
un an în urmă, doi inspectori nepricepuţi, unul de la Ministerul Sănătăţii, celălalt
de la Ministerul Învăţământului, o trecuseră în planul de învăţământ ca
disciplină facultativă.
Profesorul Theodor Burghele (1905–1977) a fost o personalitate a
chirurgiei, dar şi a culturii româneşti, iar pentru el, istoria era
instrumentul fundamental de educaţie şi de sprijin moral pentru asigurarea trăiniciei
neamului românesc.
Iată profilul său, conturat de profesorul Eugeniu Proca, în prefaţa
Tratatului de chirurgie: „Profesorul Burghele rămâne unul dintre marii chirurgi
ai ţării noastre, dominator şi vulcanic, diplomat sau agresiv, blând sau
feroce, inegalabil ca îndemânare şi emoţie, care şi-a trecut sub tăcere
victoriile, lăsând să se creadă că a învăţat mai mult din înfrângeri.
Profesorul Burghele a fost – la vremea
lui – iubit sau detestat, admirat sau
criticat, căutat sau temut, dar niciodată ignorat“ (E. Proca, Tratat de
chirurgie, vol. I, Ed. Medicală, 1980).
Avea răspunderea faptelor sale. Mi-a făcut odată următoarea confidenţă:
„Eu ar trebui să fiu distins nu pentru ce am făcut, ci pentru ce nu am făcut“, în
sensul că multora din solicitările „de sus“ nu le-a dat curs pentru că i s-au părut
aberante, antiumane.
Era un
admirator, un pasionat al cărţii medicale; dorea să ştie tot ce se tipărea, în
primul rând în domeniul lui profesional, al chirurgiei şi urologiei, şi în tot ce reprezenta noul în medicina românească
şi în cea de peste hotare. Scria
adesea prefaţa unor cărţi, prin aceasta întărea autoritatea lucrărilor
respective, cuvântul înainte conţinând aproape întotdeauna o idee novatoare, o
apreciere de substanţă ce cuprindea profunzimea analizei sale creatoare. În
prefaţa unei lucrări cu privire la urgenţele pediatrice (D. Vereanu, M.
Socolescu, T. Steinbach, Ed. Medicală, 1958) făcea o apreciere de fond – una
din problemele cele mai grele ale urgenţelor chirurgicale este, fără discuţie,
„aceea atât de variată, complexă şi înşelătoare a patologiei chirurgicale a
copilului“.
I se
trimiteau cărţi cu cele mai măgulitoare dedicaţii de la prestigioase personalităţi
din ţară şi de peste hotare, ca omagiu pentru omul de ştiinţă recunoscut în
toată Europa şi în Americi. Răspundea tuturor şi pe cele mai multe le recenza în
revista „Chirurgia“. Numai de la multinaţionala editură Springer (Berlin – Heidelberg – New York) a primit, între anii 1966 şi 1976, 200 de monografii pe care
le-a recenzat (Enciclopedia medicală românească, vol. 4, p. 2.818, Ed.
Universitară „Carol Davila“, 2009). Nimănui nu îi mai putem atribui o asemenea
performanţă.
Cercetând ore şi zile în şir în Biblioteca centrală
a UMF „Carol Davila“, am fost părtaş la eforturile îndelungate ale colectivului
care inventaria biblioteca de câteva mii de volume (cărţi şi reviste) a
profesorului Theodor Burghele. Ştiind cât valora tezaurul de documente, l-am
studiat şi am scris aceste rânduri. Prin aceasta, îl omagiez pentru dragostea
lui de carte, pentru bucuria de a primi o carte nouă medicală sau o revistă de
specialitate şi de a le citi. El nu s-a mulţumit însă doar cu lectura. A dorit
– şi a reuşit din plin – să comunice tuturor celor interesaţi ce se
scrie în aceste cărţi, ce trebuie să reţinem din ele, cât de mult ne umple
sufletul de bucurie o carte reuşită şi cât ne afectează una nereuşită,
insuficient elaborată, depăşită de progresul istoric al ştiinţei. Forma prin care
el a comunicat din biblioteca sa cu lumea medicală, prin care i-a oferit gândurile
îmbogăţite după lectura acestor cărţi a fost recenzia. Am citit număr de număr
revista „Chirurgia“ şi am adunat, în perioada 1947–1977, peste 750 de recenzii
pe care le-am citit şi din care încerc să rezum câte ceva.
Era un veritabil bibliofil. Remarca de multe
ori reuşita grafică a cărţii, frumuseţea ei ca operă de artă şi lăuda editura
care o produsese. Recomanda cărţile bune pe care le recenza medicilor români,
pentru instruire. De altfel, instruirea lor profesională (cu atributul ei
definitor, lectura cărţilor bune) reprezenta pentru profesorul Burghele o cerinţă,
o obligaţie morală fundamentală a medicului. El, omul de mare autoritate în
metodologia pregătirii profesionale a scris: „Este necesar să se adauge Jurământului
hipocratic următoarele cuvinte: Jur că mă voi instrui tot timpul vieţii“ (De la
simptom la diagnostic în practica urologică a medicului generalist, Ed. Medicală,
1976). Mărturiseşte de multe ori cât de mult a învăţat din lectura cărţii
respective. În 1958, recenzează cartea „Chirurgia intestinului“, scrisă de M.
Popescu-Urlueni şi Pavel Simici, la Ed. Medicală, Bucureşti, 1958: „Am citit cu
deosebită atenţie monografia şi mi-am dat seama pentru a nu ştiu câta oară, de
adevărul că la orice vârstă, în orice situaţie, nu ai decât de învăţat.
Personal, am profitat mult din citirea ei şi sunt convins că toţi cei care o
vor citi vor avea aceeaşi bucurie de a avea o monografie utilă, bine scrisă,
documentat ilustrată, bucurându-se nu numai de o bibliografie bogată, dar
sprijinindu-se mai ales pe o practică personală de lungă durată, de mare
calitate, în permanentă judecată şi critică în funcţie de rezultatele obţinute,
pe o statistică foarte mare de intervenţii pe intestinul subţire şi gros.
Lucrez cu P. Simici de 8 ani; el nu s-a format la clinica chirurgicală de la
Spitalul Panduri, ci la aceea de mare valoare a profesorului Nasta (de la
Floreasca, n. n). Nu ar fi corect dacă nu aş afirma că multe gesturi, multe
tactici bune, cu multă importanţă pentru corectitudinea intervenţiei, pentru
rezultatul ei final, le-am învăţat de la el, mi-au plăcut şi le-am adoptat. În
munca de fiecare zi ai de învăţat şi de la oamenii mai în etate ca şi de la cei
mai tineri. În colaborarea mea cu el, eu am învăţat şi îmi face astăzi o
deosebită bucurie s-o pot afirma, o dată cu prezentarea monografiei pe care a făcut-o
cu Popescu-Urlueni, monografie ce face cinste şcolii româneşti de chirurgie şi
Editurii Medicale“ (Chirurgia, nr. 1, 1959, pag. 159).
Recenzând lucrarea „Introducere în
Fiziopatologie“ (Leipzig, 1956), subliniază: „Este imposibil astăzi să înţelegem
clinica, să interpretăm sindromul, să-i înţelegem mecanismul de apariţie şi mai
ales să deducem terapeutica, fără a cunoaşte din ce în ce mai bine problemele
grele de fiziopatologie, specialitate, după mine, nu de sine stătătoare, ci strâns
legată de munca de spital“ (Chirurgia, nr. 5, 1957, pag. 784).
Un punct forte al fiecărei cărţi pe care o
apreciază recenzând-o îl constituie bibliografia. Consideră neîmplinită o carte
cu o bibliografie săracă, unilaterală şi nu se sfieşte să scrie aceasta. La
recenzia lucrării „Funcţiunea ureterului şi a bazinetului“ (Philadelphia,
1957), bibliografia, exclusiv americană, engleză şi germană „îi scade însă
foarte mult valoarea cărţii, fiindcă foarte multe aspecte pe care autorul le
crede dovedite de el sunt de mult cunoscute; aceasta este în special cazul acţiunii
morfinei asupra ureterului uman, care se ştie că este spasmogenă“ (Chirurgia,
nr. 3, 1959, pag. 171).Lucrării
„Progrese recente în urologie“ (Londra, 1957) „îi lipseşte cu desăvârşire, din
materialul bibliografic cercetat, literatura actuală europeană, autorii mărginindu-se
numai la literatură engleză. Această deficienţă limitează parţial valoarea
informativă a monografiei lui Hautley“ (Chirurgia, nr. 4, 1959).
Profesorul
A. I. Dodson, urolog în statul Virginia, publică lucrarea „Chirurgie urologică“,
în colaborare cu alte personalităţi de specialitate, în a treia ediţie, ceea ce
dovedeşte succesul acestei lucrări. Monografia, frumos editată şi mai ales
ilustrată, „face cunoscut într-un stil limpede, simplu, o serie de principii de
atitudine de diagnostic şi mai ales de tehnică chirurgicală utilizate în SUA şi
mai puţin cunoscute în Europa. Ca foarte multe cărţi americane, ea nu aminteşte
deloc de literatura românească; astfel, în problema neoplasmelor de penis, deşi
Dodson recomandă emasculaţia totală, nu aminteşte niciun cuvânt de profesorul
Ernest Juvara, promotorul acestei tehnici“ (Chirurgia, nr. 3, 1959).
„Chirurgia
căilor biliare extrahepatice“ (Ed. Medicală, 1957), carte pe care o consideră
un dublu succes: „de valoare didactică şi ştiinţifică deosebită şi de editură
indiscutabilă & monografia 
prezentată de autori reprezintă şi un succes
editorial; tehnoredactarea ei este desăvârşită, cartea făcând bucuria unui
bibliofil de a o avea în colecţia sa“ (Chirurgia, nr. 6, 1957). Cu altă ocazie
(Tratat de chirurgie urinară, A. Pulgvert, Barcelona, 1971) scrie: „O admirabilă
realizare care îţi face plăcere să o consulţi şi să o ai în bibliotecă,
deoarece un bibliofil, oricât de pretenţios ar fi, nu îi poate reproşa nimic
nici în ceea ce priveşte conţinutul, nici ca editare“ (Chirurgia, nr. 6, 1972).
Alteori, îşi
exprima şi mai puternic mâhnirea: „Baze, principii şi procedee tehnice ale
chirurgiei“, Ed. Masson, 1957. „Apariţia acestui volum al cărui titlu l-am văzut
în revistele de specialitate m-a făcut să-l procur cât mai urgent, atât de atrăgător
fiind, atât titlul, cât şi personalitatea autorului... Citind această
monografie, trebuie să mărturisesc că am fost deziluzionat... Cartea conţine
date, detalii, poziţii, prezentări... şi o întreagă înşiruire de fapte şi
modalităţi pe care nu le poţi urmări. În fond, totul se rezumă la un fel
elegant de a face chirurgie, de a face tehnică. Eu cred că aceasta nu se poate
scrie; nimeni dintre noi nu am învăţat, cel puţin în ceea ce mă priveşte,
dintr-o carte, felul în care trebuie să ţinem pensa, s-o prezentăm pentru
ligatură, s-o desfacem sau s-o utilizăm. Toate aceste amănunte pe care Orsoni
le vrea codificate le capeţi printr-o ucenicie de fiecare clipă şi fiecare
chirurg, dacă are o şcoală bună, o bază solidă de la care a plecat, îşi creează
un „stil“ special al felului în care ţine sau utilizează instrumentul. Şi
niciodată nu cred că acesta va fi practicat în funcţie de legi sau regulamente
de funcţionare. Un număr de 167 de figuri şi scheme ilustrează modalităţile
extrem de numeroase pe care mâna chirurgului trebuie să le exercite în timpul
intervenţiei; subliniez cu toată convingerea valoarea celor trei principii de
la sfârşitul volumului şi care, în realitate, sunt totul în tehnica chirurgicală:
a nu merge mai departe înainte de a face cât mai perfect primul timp, a vedea
tot ce faci şi în fine, a căuta rapiditatea. Consider că toate datele expuse de
Orsoni trebuie să fie învăţate în fiecare serviciu de chirurgie şi aceasta este
datoria şefilor noştri de serviciu, de a face ca externii, internii, secundarii
şi toate cadrele de învăţământ să deprindă o tehnică cât mai bună, cât mai utilă,
cât mai simplă şi pentru a rezuma, cât mai frumoasă“ (Chirurgia, nr. 2,
martie–aprilie 1958).
O altă dezamăgire o exprimă în prezentarea cărţii
„Cunoaşterea interpretării radiografiilor de rinichi şi de ureter“ (R. Hickel,
Paris, 1959). „Această mică monografie scrisă de un radiolog specialist al
aparatului urinar din Paris este pentru mine o dezamăgire“ şi explică în ce
constă dezamăgirea. În finalul recenziei conchide cu multă obiectivitate:
„Cartea are o valoare mai mult didactică pentru capitolele de patologie urinară,
căci un specialist cunoscător al problemei nu va găsi explicaţia unui clişeu
care ridică probleme greu de interpretat“ (Chirurgia, nr. 5, sept.-oct. 1960).
Recenzând lucrarea „Probleme de morfologie“,
de la Ed. Academiei Române, 1959, formulează, de asemenea, unele consideraţii
pertinente: „Anatomopatologul de astăzi trebuie să fie foarte cult;
specialitatea în care el activează este înainte de toate o disciplină a cunoaşterii;
nu există disciplină clinică şi experimentală care să nu aibă nevoie astăzi de
interpretările sale“. Deschizând cu bucurie această carte, a fost izbit însă,
citind unele articole, de „stilul confuz întrebuinţat de autori“. Cu o oarecare
ironie încheie recenzia: „S-a afirmat odată că pentru a cunoaşte o problemă,
cel mai bun mijloc este acela de a-i dedica o carte; personal cred că pentru a
scrie un articol trebuie să cunoşti subiectul.“ (Chirurgia, nr. 1, 1960). Remarcă bucuros, în recenziile publicate,
prezenţa românească în lucrările respective: cartea „Rezecţii hepatice“ (Roma,
1962) – „Bibliografia vastă din care cu
bucurie am văzut că autorii români care se ocupă de această problemă sunt citaţi“
(Chirurgia, nr. 5, 1963).
Este entuziasmat de lucrarea lui Jean
Bernard, „Starea actuală a medicinii“ (Paris, 1960): „Iată o carte care trebuie
citită în linişte, cu răbdare, şi mai ales gândită la fiecare pagină. Ea pune
probleme noi, de mare actualitate pentru învăţământ, pentru cercetare şi practica
medicinii, care impun restructurări, schimbări de sistem de asimilare şi o
orientare modernă a spaţiului pe care fiecare disciplină trebuie să îl aibă în
cadrul învăţământului medical superior“. Îi place mult şi citează (ceea ce face
foarte rar în recenziile sale) paragraful în care Jean Bernard meditează asupra
schimbării de atitudine în profesia de chirurg, scriind că este o foarte mare
diferenţă între chirurgul (ca profesionist) din anul 1920 şi cel din 1960: „A
devenit econom, meticulos, blând, aproape lent, el observă schimbările pe care
le provoacă şi respectă organele şi ţesuturile. De la anatomistul pe care îl întruchipa,
chirurgul s-a ridicat la demnitatea unui fiziolog“ (Chirurgia, nr. 6, nov.-dec.
1961).
De ce trebuie citit tot ce se publică, de ce
chirurgul trebuie să ia cunoştinţă de fiecare tehnică chirurgicală nouă,
validată de practică? Pentru că fiecare bolnav ridică probleme particulare de
tehnică şi de tactică, de indicaţie şi de contraindicaţie, astfel că urologul
modern, scrie profesorul Burghele, „trebuie să le cunoască pe toate“
(Chirurgia, 1961, recenzie la cartea „Chirurgia prostatei“, Philadelphia,
1959).
Profesorul
Burghele aprecia, printre calităţile medicului, ca fiind definitorii pentru
această profesiune dragostea faţă de bolnavi, respectul pentru adevărul ştiinţific,
pentru munca fără preget. Preocupat
de noul în medicină, considera că biochimia este unul dintre domeniile care înnoiesc
gândirea în medicina modernă: „Introducere biochimică în chirurgie“, Paris,
1962 (recenzată în Chirurgia, nr. 4, iulie-aug. 1963) – „Cartea, scrisă de un biochimist, caută să
redea cât mai clar bazele biochimice absolut necesare raţionamentului clinic,
trecut astăzi din faza sa exclusiv semiologică, palpatoare, spre o gândire fină,
de deducţie inteligentă. Bazată pe o cunoaştere cât mai vastă... fără chimie nu
mai putem înţelege nenumăratele aspecte umorale cu manifestări clinice atât de
variate, nu mai putem deduce un tratament cauzal, nu mai putem înţelege multe
evoluţii postoperatorii, corectându-le în funcţie de modificările metabolice
complexe de la caz la caz. Monografia – după părerea mea – trebuie nu
numai cunoscută, dar învăţată de toţi cei care vor să practice o chirurgie care
să se ridice mult deasupra unei opere de artizanat, de toţi cei care îşi pun
probleme, pe care evoluţia postoperatorie nu-i lasă indiferenţi, într-un cuvânt,
de toţi cei care lucrează preocupându-se exclusiv de bolnavi şi nu de îngrijirea
reputaţiei lor“.
Recenzând lucrarea monografică „Urologia
pediatrică“ (Paris, 1957), subliniază deosebirile – uneori fundamentale – între patologia adultului şi cea a copilului,
precum şi faptul că a profitat foarte mult din lectura acestei cărţi. S-a
convins (din lectura cărţii, dar şi din experienţa personală, lucrând într-un
spital care a avut o perioadă şi clinică de pediatrie) că multe principii
fundamentale în patologia adultului nu-şi pot găsi corespondentul în patologia
pediatrică. „Alte simptome, alte caractere, nu rareori şi nicio manifestare şi
totuşi leziunea poate fi de ordin urologic; infecţiile urinare ale copilului,
patologia tumorală atât de gravă în special a rinichiului (tumorile Wilms),
litiazele maligne care survin uneori la micii pacienţi ridică probleme de
patologie şi mai ales de terapeutică, pe care numai o colaborare strânsă între
chirurgul urolog şi pediatrul de calitate le poate rezolva“ (Chirurgia, nr. 1,
1959).
Este sensibil şi consacră o amplă analiză
unei lucrări de psihologie medicală: „Psihologia aplicată la chirurgie“ (Ed.
Flammarion, Paris, 1963). Intervenţia chirurgicală trebuie să aibă în vedere
obligatoriu „terenul bolnavului“, reacţiile sale de apărare faţă de operaţie,
faţă de 
anestezie. Nu este posibil să nesocotim „terenul mintal“, aşa cum îl
numeşte autorul lucrării recenzate. „Terenul mintal“ al bolnavului este o noţiune
în care intră pe de o parte personalitatea psiho-afectivă a bolnavului, iar pe
de altă parte, conjunctura în care se găseşte în momentul în care încep
investigaţiile. Recomandă insistent citirea obligatorie a ultimului capitol
care se ocupă de psihologia chirurgului, de dificultăţile acestei meserii, de
calităţile necesare pentru cel care practică chirurgia, de sensibilitatea
chirurgului în umanismul care trebuie să îl conducă, pentru că meseria de
chirurg este în realitate „un umanism în acţiune“ (Chirurgia, nr. 4, apr.
1965).
Într-una
din recenzii, profesorul Burghele mărturiseşte că a considerat totdeauna
exagerate tendinţele unor chirurgi de a face exereze foarte largi în cazurile
de neoplasme pelviene. Însă, „citirea mongrafiei lui A. Brunschwig, profesor de
clinică chirurgicală de la Cornell University din New York (Exenteraţia pelviană,
Ed. Masson, Paris, 1964) mi-a zdruncinat, trebuie s-o recunosc, foarte mult,
ideile mele“. Expune pe larg punctele de vedere ale chirurgului american
privind exereza pelviană, concepţie la care aderă.
Recenzând
lucrarea semnată de I. Ţurai şi M. Ciurel, Ed. Academiei Române, 1970, arată că
„ei au pus la punct un model experimental, «micul pancreas» prin care au putut
elucida o serie de aspecte încă insuficient cunoscute. Cercetarea lor
experimentală este foarte valoroasă şi îmi face totdeauna o deosebită bucurie să
găsesc numele profesorului Ţurai citat în bibliografiile internaţionale.
Citirea acestei monografii mi-a făcut o nespusă bucurie deoarece dovedeşte cu
prisosinţă că practica chirurgicală actuală nu poate fi ruptă de cercetarea
experimentală. Echipa chirurgicală de la Spitalul de Urgenţă al municipiului
Bucureşti s-a angajat astfel pe un drum foarte bun, care necesită să fie
admirat şi mai ales imitat“ (Chirurgia, 1971).
Recenzând unele lucrări de istoria
medicinii, are cuvinte frumoase în aprecierea acestora, a utilităţii lor în
formarea orizontului spiritual larg al oricărui medic. Lectura lor îi creează
un confort spiritual deosebit. Lucrările citite de el sunt scrise „într-un stil
viu, antrenant“ (Th. Keyo, „Istoricul anesteziei chirurgicale“, Berlin, 1968). Lectura recenziilor cărţilor din biblioteca
profesorului Burghele ne oferă şi prilejul altor remarci – varietatea tematică
a cărţilor, de la cărţi de anatomie, chimie, fiziologie, fiziopatologie, la cea
mai largă paletă tematică a teoriei şi practicii medico-chirurgicale: consultaţiile
zilnice de urologie, chirurgia esofagului, convalescenţa după traumatism şi
intervenţia chirurgicală, probleme tehnice deosebite în blocul operator,
chirurgia reumatismului, sindromul arcului aortic, tratat de farmacologie
experimentală, traumatismele complexe şi şocul, neurochirurgie, bazele şi întrebuinţările
teoriei informaţiei, andrologie clinică, tratat de accidente de circulaţie, îndreptar
de toxicologie, transplantele de organe, probleme actuale de medicină nucleară,
manual de gerontopsihiatrie etc.
Avea în biblioteca sa toate tratatele
moderne de urologie apărute în timpul vieţii sale profesionale, toate
culegerile şi relatările tipărite ale congreselor internaţionale şi multe
congrese naţionale (din ţări europene) de chirurgie, urologie, ortopedie,
ginecologie, precum şi colecţia revistelor internaţionale din domeniile
respective.
Pasiunea pentru cartea medicală a fost o trăsătură
dominantă, dintotdeauna, a personalităţii profesorului Burghele. Să încheiem
analiza cu o altă realitate istorică: în tinereţe (din 1939) a fost ales în
comitetul Societăţii de Chirurgie, mai mulţi ani, 
ca bibliotecar. Ce atribuţii
avea această funcţie? Statutul prevedea: „Bibliotecarul păstrează arhiva, cărţile,
tablourile, instrumentele, precum şi orice obiect oferit societăţii sau cumpărat.
Face în fiecare an un catalog şi un inventariu de toate obiectele primite în
cursul anului“ (art. 5). În şedinţa anuală festivă a Societăţii de Chirurgie
din 7 februarie 1940, preşedintele societăţii, dr. Petre Topa, care a predat
atribuţiile sale noului comitet ales şi noului preşedinte, aduce mulţumiri
tuturor celor care s-au străduit şi l-au ajutat pentru bunul mers al societăţii
şi al Revistei de Chirurgie, printre care şi dr. Theodor Burghele, bibliotecar
– „pentru orânduiala şi grija cărţilor ştiinţifice ale societăţii pentru care îi
aduc mulţumiri“ (Revista de Chirurgie, nr. 34, martie-aprilie 1940, pag. 264).
În
necrologul publicat în „Chirurgia“, nr. 4, 1977, profesorul Eugeniu Proca
definea marea pasiune pentru cartea medicală a profesorului Burghele şi
eforturile de a transmite elevilor săi tot ce se impunea din partea unui mare şef
de şcoală: „Ne-a dat cea mai strălucită pildă [despre] cum trebuie înfăptuită
meseria noastră de chirurg, cu devotament, cu înţelegere, cu competenţă,
neobosit. Ne-a învăţat că trebuie să citim necontenit, că medicina nu se face
după program, că pentru chirurg nu trebuie să existe nici noapte, nici duminică,
nici sărbătoare, deoarece boala nu se vindecă la ore fixe. Ne-a învăţat că
suferinţa omenească nu se negustoreşte şi că singura satisfacţie se găseşte în
muncă... A avut o mare pasiune, cartea medicală, o mare preocupare, noul în
medicină şi o mare grijă, aparatura modernă de investigaţie“. Profesorul Burghele – personalitate deosebit de complexă şi cu o
capacitate uimitoare de a se adapta vicisitudinilor vremii – considera, şi
exemplul lui este pilduitor, că un medic trebuie să aibă propriul său mijloc de
documentare, biblioteca personală, instrument de lucru atât de util pentru creşterea
calităţii actului medical.
