Ce s-ar fi întâmplat dacă fotbalistul David Astori juca la FCSB, nu la Fiorentina, și ar fi murit în România, nu în Italia? Până să fie verificată știrea, era pus la zid medicul echipei. Apoi erau chemați în fața opiniei publice medicii care i-au făcut vreodată vreun tratament sau vreo investigație jucătorului de fotbal, de la cel care i-a luat tensiunea până la medicul școlii, care i-a dat scutire când a fost răcit, în clasa a patra. Cum de nu au descoperit afecțiunea, de ce nu au prevenit boala? Înainte să se afle cauza, se cerea capul vinovaților.

În situația în care rezultatele necropsiei nu concordau cu verdictul pus în public, de analiștii de la televizor, erau atacați și desființați experții. Sunt colegi cu vinovații, se acoperă unul pe altul, s-ar fi spus în procesele televizate.

Poate n-ar trebui să ne plângem, nu doar în sănătate se întâmplă așa. Când un militar sau un profesor face vreo boroboață, sunt puși la zid psihologii: de ce nu l-au depistat, de ce nu au prevenit violența? Nimeni nu discută despre cazurile prevenite, despre cât de mare este numărul celor respinși la testele psihologice. Se văd doar unul sau două cazuri excepționale, nereușite. Nimeni nu se gândește că dacă aceste teste ar fi infailibile, nu ar mai exista acte criminale. Am angaja un milion de psihologi care să testeze 19 milioane de oameni și aceștia ne-ar spune: X va avea o ieșire nervoasă în data de 7 septembrie, deci omul ar putea fi arestat preventiv în 6, cu o zi înainte să facă crima. Dar dacă îl arestăm degeaba, dacă testul este prea sensibil?

La modul concret, nu ironic, ca în scenariul ipotetic de mai sus, problema se ridică în cazul actelor medicale. Acestea se bazează pe capacitatea procedurilor medicale de a identifica o boală sau un factor de risc existent la un pacient. Medicina modernă caută un echilibru între sensibilitatea unui act medical de diagnostic, adică riscul cel mai mic de a nu identifica o boală, și specificitatea sa, adică riscul cel mai mic de a considera o persoană sănătoasă ca fiind bolnavă.

Dar limitele de detecție a unei boli sau a unui risc de boală sunt tributare echipamentelor utilizate și sistemului de investigare. Este normal ca așteptările publicului să crească, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă. Pe de altă parte, apare riscul ca o persoană să nu mai facă nimic pentru propria sănătate, bazându-se pe efortul medicilor și pe tehnologia de investigație. Dacă ți s-a spus că nu ai probleme la inimă, fumezi, sari cu parapanta, dar nu faci mișcare și torni maioneză peste șunca afumată. La controale nu mai vii niciodată, așa că mai vezi un medic doar după infarct. Orice risc ți-ai asumat, nu ai nicio răspundere, de vină e medicul care nu a reușit să te avertizeze sau să te vindece.

Până la urmă, costurile acestui război cu doctorii sunt suportate de sistemul sanitar și de pacienți. Pe de o parte, cresc costurile, fiindcă se înclină balanța spre o medicină defensivă, în care se recomandă tot mai multe și mai complicate investigații. Pe de altă parte, se amână decizia până la un diagnostic de certitudine, bazat pe o tehnologie care consumă nu doar resurse, ci și timp. Timp în care nu întotdeauna se putea obține un rezultat mai bun, cu costuri mai mici pentru pacient și pentru sistemul medical, așa cum s-ar crede.

De exemplu, recent, un pacient pe care l-am depistat cu o limfocitoză monoclonală a fost investigat printr-o biopsie osteomedulară care nu era necesară, conform ghidurilor, deoarece nu-i aducea niciun beneficiu bolnavului, acesta trebuind să fie monitorizat la intervale de mai multe luni și atât. Această manevră invazivă va trebui oricum repetată în momentul în care modificările de laborator vor indica necesitatea inițierii unui tratament.

La fel, investigațiile excesive care se fac pentru trombofilii, doar așa, ca să se identifice un potențial risc, fără să existe niciun criteriu medical, ci pentru că se discută pe forumuri și femeile însărcinate dezvoltă o adevărată psihoză legată de această potențială condiție medicală. Asta mai ales când se oferă pachete excesive de teste, care sperie pacientul. Însă jurământul lui Hipocrate, care este mereu adus în față de pacienții nemulțumiți, spune că medicul nu trebuie să facă rău, respectiv: „Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență”. Acest lucru poate însemna inclusiv evitarea excesului de investigații, nu doar a intervenției medicale, atunci când nu se poate obține un beneficiu.