Una dintre condiţiile afirmării ştiinţei româneşti, inclusiv a celei medicale, este prezenţa în circuitul mondial al dezbaterilor. Dacă nu eşti prezent acolo, nu exişti, iar valoarea nu îţi poate fi validată. În ceea ce priveşte ratarea afirmării avem trei cazuri notorii: Paulescu, Odobleja şi Benga. Dacă ar fi avut parte de presa medicală de limbă engleză, în sistem de promovare, adică în mod repetat până aude lumea largă, ar fi fost trei stele de aur pe bolta ştiinţei româneşti. Dar, nu numai piscurile de excepţie sunt importante, ci şi o masă cât mai mare de creatori de ştiinţă cărora să li se audă glasul. Şi nu suntem tocmai lipsiţi de asemenea talente. Dar, apare un mare dar... Revistele de calitate ştiinţifică au pretenţii şi la calitatea grafică. Pe aceasta nu o pot susţine întotdeauna singure, prin vânzare şi abonamente. Atunci apelează, tot mai multe dintre ele şi în final vor apela toate, la taxarea autorilor acceptaţi spre publicare. Nu se face niciun rabat de la ştacheta pretenţiilor ştiinţifice, dar după îndeplinirea acestor condiţii publicarea este condiţionată de o taxă cu care contribuie la excelenţa grafică a revistei. Pentru ei lucrul pare cât se poate de firesc. Aceste taxe sunt plătite de institutele sau departamentele de cercetare cărora le aparţine cercetătorul (autorul, autorii). Este interesul lor să se vadă, să circule numele instituţiei. De aceea alocă bani în acest scop. Autorii români şi probabil toţi cei din ţările postcomuniste, oricum o parte dintre ei, sunt orfani din acest punct de vedere. Instituţiile lor, universităţile lor, abia au bani de salarii. Atunci, bieţii creatori de valori, de idei, rămân interzişi de la publicare. Pentru ei viitorul validării internaţionale este tot mai îndepărtat, se deplasează spre roşu ca Universul. Pentru ei, această taxă, cam egală cu un salariu, ori dacă vrei să fie publicat on-line imediat cu acces gratuit pentru oricine, ceea ce în cazul ideilor valoroase ar fi cazul, se dublează şi devine prohibitivă în mod repetat. A apela la cerşitul sponsorizării este umilitor şi descurajant. În fond nu este vorba doar despre autor. Este tot atât de important pentru instituţie, pentru universitate şi, în final, pentru demnitatea unui popor. Cei care citesc reviste ştiinţifice, cei care recenzează şi editează sunt cel mai adesea lideri de opinie în grupurile şi societăţile lor. Atunci trebuie să ne amintim de vorba lui Unamuno: „Suntem cei care credem că suntem, apoi suntem cei care cred alţii că suntem şi suntem cei care suntem de fapt“. În această ecuaţie, în acest moment istoric (şi nu numai) şi mai ales în viitor, factorul cel mai important este „suntem cei care cred alţii că suntem“. Cu alte cuvinte: credibilitatea. Dacă ai credibilitate ai uşi deschise, dacă n-o ai, vai, vai... Aşadar, o investiţie din partea statului în sponsorizarea articolelor ştiinţifice acceptate de reviste cu factor de impact, ar însemna nu doar promovarea ştiinţei româneşti, dar şi o investiţie în demnitatea şi credibilitatea poporului român ca popor. La câte cheltuieli inutile, scurgeri se petrec cu banii statului, această investiţie ar fi ridicol de măruntă, dar cu un efect mare pe termen lung. Practic, printr-o lege, ordonanţă, hotărâre etc. orice asemenea acceptare de articol ştiinţific să fie susţinută financiar de către instituţia sau universitatea cărora le aparţine autorul (autorii), iar apoi aceeaşi instituţie sau universitate să poată recupera banii de la bugetul de stat, un minister oarecare. Cercetătorii români, în raport cu colegii lor „de peste ţări şi mări“, muncesc pe gratis. Pentru binele întregii naţiuni, măcar să nu le fie dispreţuită munca, să fie valorificată prin susţinere. Iar dacă există bune intenţii pentru a încuraja creaţia ştiinţifică, autorii unor asemenea articole ştiinţifice aduse în faţa lumii ar fi corect să fie retribuiţi, premiaţi, dar într-un mod stimulator şi nu batjocoritor. Ar fi bani care ar merge doar la cei care sunt în stare să creeze, deci ar merge acolo unde trebuie. Aceşti bani nu-i dai înainte, aşteptând rezultate, cu ei plăteşti rezultate. Deci, banii aceştia ar fi o investiţie absolut sigură. Ar fi un prim pas, care ar contribui şi el la revirimentul cercetării ştiinţifice româneşti.