Spitalul Filaret, primul pentru tuberculoză
din Bucureşti, creat în 1906, datorită eforturilor susţinute ale profesorului
Ioan Cantacuzino şi ale doctorului G. Proca, şi-a continuat activitatea ca o
unitate de avangardă în promovarea ideilor progresiste ce priveau organizarea
luptei antituberculoase din România şi formarea cadrelor de specialitate, până
la al Doilea Război Mondial. Institutul a fost construit lângă vechiul Spital
Filaret al Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei, fără însă ca acesta să
fie desfiinţat.
Din 1949, când a luat fiinţă Institutul de
Ftiziologie de atunci, actualmente Institutul de Pneumologie „Marius Nasta“, şi-a
orientat activitatea pe trei paliere, unul fiind cercetarea ştiinţifică, având
ca obiectiv principal „stabilirea unei concepţii unitare de luptă contra
tuberculozei, elaborarea unor criterii de dezvoltare a reţelei de specialitate,
în concordanţă cu principalele aspecte epidemiologice“. Cercetarea aplicată în
cadrul Institutului a abordat o gamă largă de preocupări (din punct de vedere
experimental, clinic şi organizatoric), atât în ceea ce priveşte lupta
antituberculoasă, cât şi legate de ftiziopediatrie, bronhologie, explorări funcţionale,
chirurgie toracică şi pneumologie.
Una din personalităţile care şi-au desfăşurat
întreaga activitate ştiinţifică în Institutul de Ftiziologie a fost dr. Eugeniu Păunescu, care, începând
din 1956, a fost cercetător ştiinţific principal în laboratorul de
bacteriologie şi biochimie.
Eugeniu Păunescu a absolvit Liceul Militar
„D. A. Sturdza“ din Craiova, în 1944; caracterizarea din foaia de apreciere a
directorului liceului ni-l prezintă ca pe un tânăr „inteligent, cu voinţă,
foarte punctual, foarte rânduit, foarte bine format în sensul educaţiei morale,
dând dovadă de un spirit pronunţat de camaraderie, un element bine educat,
foarte disciplinat, cu mult bun-simţ, o fire docilă şi liniştită“. Între 1944 şi
1948, urmează cursurile Facultăţii de Fizico-Chimice de pe lângă Universitatea
Bucureşti, dar nu-şi ia licenţa, deoarece, din 1945, urmează paralel şi
cursurile Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti. O absolvă în 1951,
parcurgând primele etape ale formării profesionale ca stagiar în Laboratorul
central de bacteriologie şi serologie al Spitalului Central Militar
(1947–1948), extern prin concurs (1948), preparator la Institutul „Dr. I.
Cantacuzino“ (1948–1952). Îşi continuă activitatea ca medic de laborator la
Sanepidul „V. I. Lenin“ şi Antiepidemic „V. I. Lenin“ (1952–1953); concomitent
cu funcţia de inspector sanitar central la Ministerul Industriei Alimentare
(1953–1956), o ocupă pe cea de şef de laborator la Catedra de ftiziologie IMF
Bucureşti (1954–1957). Devine redactor tehnic al revistei „Studii şi cercetări
de biochimie“, la Editura Academiei RPR, începând cu octombrie 1957, până în
1968. În decembrie 1958, este ales secretar al Secţiei de ftiziologie normală şi
patologică pentru subsecţia de biochimie medicală a Societăţii Ştiinţelor
Medicale, filiala Bucureşti. Îşi începe activitatea ştiinţifică în octombrie
1956, obţinând prin atestare titlul de cercetător ştiinţific principal
specialitatea biochimie la Institutul de Ftiziologie din Bucureşti, iar doi ani
mai târziu i-a fost conferită distincţia „Evidenţiat în munca medico-sanitară“.
Obţine prin concurs titlul de medic primar în specialitatea microbiologie şi
inframicrobiologie (1959) şi atestatul de cercetător ştiinţific principal în
Laboratorul de bacteriologie şi chimie al Institutului de Ftiziologie (1960).
În ceea ce priveşte activitatea didactică,
între 1951 şi 1952 a ţinut o serie de prelegeri de biochimie la cursurile de
perfecţionare a medicilor de laborator, organizate de Ministerul Sănătăţii pe
lângă Institutul „Dr. I. Cantacuzino“. În aceeaşi perioadă, a redactat
capitolele despre biocatalizatori (vitamine, enzime, hormoni) din primul manual
de biochimie pentru şcolile medii sanitare. În calitate de şef laborator la
catedra de ftiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a făcut
demonstraţii şi lucrări practice de biochimie şi hematologie, susţinând
prelegeri despre structura chimică şi biologia celulei micobacteriene la
cursurile pentru specializarea şi perfecţionarea medicilor ftiziologi. Chiar şi
după încheierea 
contractului cu Facultatea de Medicină, a continuat să predea
atât direct, în cadrul cursurilor de specializare a medicilor, cât şi indirect,
în cadrul lectoriului Institutului Clinic de Ftiziologie, participând cu
prelegeri şi demonstraţii practice de biochimie la perfecţionarea cadrelor de
laborator din reţeaua de tuberculoză.
Şi-a început activitatea ştiinţifică la
Institutul de Microbiologie, Epidemiologie şi Parazitologie „Dr. I.
Cantacuzino“ şi a continuat-o în cadrul colectivului de antibiotice şi variaţiune
microbiană al Academiei Române, avându-l responsabil pe acad. M. Ciucă, dar şi
la Catedra de ftiziologie a IMF Bucureşti şi la Institutului Clinic de
Ftiziologie Bucureşti. A contribuit
la efectuarea de studii şi a coordonat cercetări sistemice privind mecanismele
de acţiune antimicrobiană, metabolizarea în organism şi efectele secundare ale
antibioticelor şi chimioterapicelor, modificările de structură, compoziţie
chimică şi metabolism la bacteriile patogene sub acţiunea chimioterapicelor,
caracterele metabolismului organismului-gazdă în cursul infecţiei tuberculoase, reactivitatea biochimică şi imunologică
a macrofagului histioid în tuberculoză, obţinerea, purificarea şi
caracterizarea chimică şi imunologică a fracţiunilor antigenice bacteriene etc.
Şi-a îndreptat activitatea spre determinarea electroforetică a proteinogramei
bolnavilor internaţi în Spitalul Filaret şi determinarea prezenţei izoniazidei
în urina bolnavilor ce fac ambulatoriu tratamentul antituberculos. Iată câteva
teme importante de cercetare pe care le-a coordonat: criterii metabolice de
diferenţiere a tipurilor de Mycobacterium;
reactivitatea enzimatică a ţesuturilor organismului sensibilizat la bacilul
tuberculozei; studiul electroforetic al modificărilor proteinelor plasmatice
în tuberculoza primară şi secundară; teste enzimatice în diagnosticul
diferenţial al tuberculozei.
În 1962, primeşte premiul „Dr. Victor Babeş“
al Academiei Române; în 1969, devine doctor în ştiinţe medicale, iar doi ani
mai târziu, bursier OMS la un curs de chimie clinică (avansaţi) din Danemarca.
A fost membru titular al Societăţii Române
de Pneumoftiziologie, al Comisiei naţionale de biochimie, al Uniunii internaţionale
contra tuberculozei şi bolilor respiratorii (din 1968). A fost redactor ştiinţific
şi membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: „Studii şi cercetări de
biochimie“, „Probleme de tuberculoză“, „Pneumoftiziologia“.
Este coautor la 18 brevete de invenţii. A publicat,
ca autor şi coautor, în ţară şi în străinătate, peste 240 de lucrări ştiinţifice,
din care 12 tratate şi monografii. Amintim, dintre acestea: „Metode biochimice
de diagnostic şi cercetare“ (cu Ştefan Berceanu, la Editura Medicală, Bucureşti,
1960); „Fiziologie bacteriană“ (cu Lydia Mesrobeanu, la Editura Academiei RPR,
1960; ediţia II-a, în limba rusă, la Editura Meridiane, Bucureşti, 1963);
„Biologia şi patologia imunităţii“ (cu Şt. Berceanu, la Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1981). A redactat termenii de biochimie şi biofizică din Dicţionarul
Medical (Editura Medicală, Bucureşti, 1969); capitolele de structură a
antigenelor, hipersensibilitate şi imunitate bacteriană din tratatul
„Imunologie şi Imunopatologie“ (sub redacţia prof. dr. L. Mesrobeanu şi conf.
dr. Şt. Berceanu, Editura Medicală, Bucureşti, 1968). Lucrarea
„Fiziologie
bacteriană“ a fost elogios primită: Academia Română a distins-o în 1962 cu
premiul „Dr. V. Babeş“, iar în străinătate au fost făcute mai multe cereri
pentru a fi tradusă în limbi de mare circulaţie.
A participat la o serie de manifestări ştiinţifice
în ţară şi peste hotare, prezentând comunicări personale, rapoarte ori
corapoarte. Dintre acestea: simpozioane de biochimie („Electroforeza în medicină
şi biologie“, Bucureşti, 1961; „Antibiotice şi enzime“, Iaşi, 1965;
„Izoenzimele“, Bucureşti, 1968); primul congres internaţional de biochimie
(Cambridge, 1949); al şaptelea congres internaţional de chimie clinică (Geneva şi
Evian, 1969); conferinţele naţionale ale Societăţii de Ftiziologie (ediţiile
VII, VIII şi IX, Bucureşti); conferinţele internaţionale ale Uniunii internaţionale
contra tuberculozei (Roma, 1963; Amsterdam,1967); colocviile internaţionale din
1967 şi 1968, de la Forschungsinstitut Borstel (Germania), privind fracţiunile
imunizante ale micobacteriilor şi noile tuberculostatice; congresul naţional de
microbiologie medicală (Bucureşti, 1965); simpozioanele „Chimioprofilaxia
tuberculozei“ (Bucureşti, 1961); „Diagnosticul de laborator în tuberculoză“ (Iaşi,
1967).
În Institutul Clinic de Ftiziologie, între
1956 şi 1970, a restructurat şi pus în funcţie Sectorul de biochimie şi
fiziologie bacteriană, iar în 1963–1964 a organizat un Laborator de cercetări
experimentale cu radioizotopi.
Contribuţiile
sale importante, dintre care multe originale, cuprind modificările de structură,
metabolism, virulenţă şi capacitate antigenică a stafilococului,
colibacilului şi micobacteriilor sub influenţa unor antibiotice; modificările
metabolice ce însoţesc transformarea mononuclearelor în macrofage şi
participarea la răspunsul imun al acestora din urmă; punerea la punct de noi
metode pentru identificarea inactivatorilor lenţi/rapizi ai izoniazidei,
supravegherea autoadministrării izoniazidei în tratamente ambulatorii,
dozarea unor tuberculostatice în produse biologice; metode de identificare a
unor markeri de diagnostic/evolutivitate în tuberculoză, sarcoidoză, silicoză,
cancer bronhopulmonar; obţinerea unor fracţiuni antigenice micobacteriene cu
capacitate vaccinantă sau utilizabile în aprecierea evolutivităţii
tuberculozei sub tratament; obţinerea unor trei noi medicamente (brevetate în ţară
şi străinătate) cu acţiune terapeutică în infecţii variate (inclusiv
tuberculoza), boli cu componentă imună, cancer bronhopulmonar. Realizarea lor
s-a făcut cu aportul multor unităţi de cercetare, în cadrul unor contracte de
cercetare ştiinţifică finanţate de CNST şi Academia de Ştiinţe Medicale, ale căror
iniţiator şi responsabil coordonator a fost doctorul Eugeniu Păunescu. Toate aceste contribuţii ale sale nu
au voie să treacă neobservate.
La baza acestui text stau materiale
documentare privind viaţa şi activitatea doctorului Eugeniu Păunescu, provenind
din arhiva familiei Onicescu, puse la dispoziţie de prof. dr. Doina Onicescu,
cumnata dr. Eugeniu Păunescu. De asemenea, am utilizat şi unele date din „Scurtă
introspecţie în trecutul pneumologiei româneşti“ (autori: Ana Pele, Sebastian
Pele, sub redacţia prof. dr. Florin Mihălţan), Bucureşti, 2009.
