Să scrii despre responsabilitate și eroare medicală,
în contextul lugubru în care trăim astăzi în România, pare un fel de discuție despre
funie în casa spânzuratului. Mă aflu zilele acestea implicat într-un astfel de caz,
cu toată drama emergentă greșelii unui doctor, un cunoscut de-al meu. Pe de o parte
știu fapta, speța, și tragicul consecințelor actelor lui medicale. Pe de altă parte,
discutând cu el și în fragmentul intim al conversației despre ce s-a întâmplat,
descopăr un om, doar un om, confratele meu, care trece printr-o grea cumpănă de
viață. Intenția n-a fost să comită acea eroare. Dar eroarea a prejudiciat profund
un om. O familie. Un destin. De aici plecăm. Roata n-o va întoarce vreodată înapoi.
Și e doar vina lui. A doctorului.
Veți spune că drama unui medic nici nu se compară
cu cea a pacientului. Veți spune că e lipsit de compasiune, după ce acel doctor
„a distrus viețile unor oameni”, să mai rămână aer de respirat, cerneală de scris
ori cuvânt de tastat și despre „criminal”. Unde criminalul e el, care-ar fi trebuit
să aline, să vindece, să salveze viață. Dar.
Într-un studiu care n-a făcut suficientă vâlvă
pe la noi, din 2016, cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins au descoperit
că a treia cea mai mare cauză de mortalitate prematură în Statele Unite e eroarea
medicală. Oamenii au fost destul de isteți în definirea problemei. O eroare a actului
medical este „actul fără intenție (fie de omisiune ori comisiune) sau acel act care
nu-și atinge scopul intenționat sau eșecul unei acțiuni plănuite de-a fi duse la
bun sfârșit, așa cum fusese intenționat (eroare de execuție) sau execuția unui plan
greșit, menit să atingă un scop (o eroare de planificare) sau devierea de la un
proces de îngrijire care ar fi putut cauza, sau nu, daună pacientului”. Observați
că termenii definiției sunt extrem de lacși. Aproape că regăsești o paralelă cu
slujba de înmormântare, unde, la un moment dat, zice popa: „și orice greșeală vor
fi săvârșit ei cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor
de oameni, iartă-i”. Doar că medicina n-are valență clericală. Dumnezeu iartă, dar
Codul penal nu.
Faptul că greșim poate precipita moarte, crea,
complica sau permanentiza dizabilitate. Cum de am ajuns oare pe podium, fix acolo,
la un strănut distanță de eternele boli cardiovasculare? Eu nu m-am făcut doctor
să omor oameni.
Posibil că medicina a atins un prag de care-mi
spunea un alt coleg neuroradiolog, că de fapt noi luptăm cu răul făcând rele, preferabil
mai mici, astfel încât binele devine suma a două rele negative. Nu îi împărtășesc
viziunea cumva macabră, dar fapt este că, devreme ce medicina s-a inserat atât de
mult în anumite vârste, categorii ale sănătății sau dimensiuni de rezolvare ale
bolii, e de așteptat că și medicina însăși, failibilă fiind, să ajungă să omoare.
Operațiile uneori dau greș. Medicamentele au efecte nedorite, adverse, secundare.
Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că, spre exemplu, în 1950, tatăl meu a
suferit un accident de iradiere (medicală, după cum rezultă, poveste lungă). Tumora
de care a fost operat 60 de ani mai târziu venea cu o mortalitate postoperatorie
de 30–40%. Astăzi e sub 1%. Leucemii, limfoame, cancere ale pielii ori sânului,
hepatite virale, boli autoimune cu componentă articulară, până și banalele anemii,
toate omorau natural, sălbatic și maiestuos, fără tăgadă medicală, pe absolut toți
suferinzii, și asta devreme, în câteva luni. Până când și-au băgat doctorii coada
să iscodească soluții la astfel de probleme. La fel și cu nașterile complicate sau
travaliul cu circulară de cordon sau ruperea prematură a membranelor. Până la medicina
modernă, moartea era o provincie încă dens împădurită, mai degrabă sacră și industria
curiozității omului respecta granițele regatului, pe care doar le mai împungea un
pic, de obicei pe bază de miracole ale supraviețuirii. Dar am devenit mai ceva ca
zeii. Și pentru asta există un preț. Noi, doctorii, suntem – prin greșeală – mortali.
Colegul meu plânge pentru că, pentru prima oară,
nu i-a ieșit o manevră medicală altfel cvasiautomatizată, pe care o făcuse de sute
de ori înainte, gest care, în compania altora, a vindecat chirurgical o groază de
oameni. Nu doar că nu i-a ieșit, dar – greu explicabil – a mai făcut alt gest, în
timpul actului operator, care a consfințit deznodământul. Spune că nu-și explică.
Spune că e „ca și cum ar fi fost într-o altă realitate”. Așa îi pare acum. Tot el
îmi mai spune că era foarte stresat pentru că, în perioada anterioară, avusese alte
câteva operații complicate unde rezultatul n-a fost cel mai bun și că asta l-a făcut
să fie foarte îndoielnic de abilitățile lui. Distras. Speriat. Nesigur pe sine.
Tracasat.
Câți dintre noi nu simțim asta? Dacă e ceva
care îi oferă pacientului o ironică superioritate e că are o mare certitudine: nu-i
e bine. Nu știe exact ce are și poate că nici nu-i pasă, dar e cert că nu e bine
și poate și moare din cauza asta. Dar tu, doctor, de vreme ce ai făcut toată școala
aia și ai mâinile alea și ochii (ochelarii, frecvent) ăia înseamnă că știi. N-ai
voie să ai trac, ba chiar trebuie să dai încredere. Și să vindeci. Să fii fără cusur,
fără abatere de la mașinăria „protocolului”. Or, după 20 de ani anul acesta de când
am intrat în patria medicinei, nu pot să nu-mi pun problema că poate am luat-o cu
toții un pic pe arătură. Inclusiv în privința diadei praxis vs. malpraxis.
Toată standardizarea medicinei, predictibilitatea
ei, standardele diagnostice, ghidurile terapeutice au făcut din „trabantul” medical
un fel de „formula 1” (parafrază senatorială auzită zilele acestea). Dar au făcut
și ca, prin matematica succesului, medicina să devină a treia cauză de mortalitate.
Am lăsat în țărână multe altele care, cu ani în urmă, băteau „greșeala medicală”.
Poate că o să ne luptăm curând pentru medalia de argint sau chiar de aur la cauză
a morții. Ceva nu-i normal aici. Și mi-e greu, pe undeva, să reconciliez limita
omului, respectiv și-a actului lui medical, cu faptul că, treptat, umanitatea noastră
s-a dus la coada clasamentului. Povestește Henry Marsh, eminent neurochirurg, cazul
unui pacient cu nevralgie trigeminală dreaptă pe care, din greșeală, l-a operat
la ganglionul stâng. Când omul s-a trezit din anestezie cu aceleași dureri atroce,
a durat un pic până să-și dea chirurgul seama că tăiase aiurea. Apoi, și-a cerut
iertare și l-a operat și pe partea potrivită. Unele greșeli sunt așa. Altele lasă
oameni schilodiți și pe alții îi bagă în mormânt.
Trăim o bună parte din timp sub presiunea de-a
fi fără greșeală. Astfel că, în cele din urmă, când ni se întâmplă, tot universul
arde dimprejur. Și atunci nu mai contează câte vieți ai salvat, câți oameni ai făcut
bine. Vei fi judecat pentru acel moment, acel simplu moment, când ai făcut rău.
Despre toate de mai sus și multe altele e musai să vorbim în 2018.
