Era
o seară obișnuită. Se făcuse schimbul de tură la ora 19, iar medic coordonator
era doctorița B. Multe fete de la telefoane se plângeau că au avut ghinion să
fie de gardă, pentru că la televizor rula un film bulgăresc, „Dulce și amar“.
Cine putea să-și închipuie că vor avea parte, la propriu, de atât de mult amar.
Era
4 martie 1977 și la ora 21,22 s-a cutremurat pământul. Lumina s-a stins,
telefonistele – fete tinere – țipau isterizate. Doctorița B a intrat în fugă cu
o lanternă în mână și cu un glas hotărât a spus: „Gata, s-a terminat, treceți
la telefoane. Aveți voie să dați telefon acasă, dar numai cu «sunt bine, la voi
cum este?». Atât“.
Lumina
a revenit, la fel și medicii și asistenții Salvării – de acasă. Ceaușescu nu
era în țară și nimeni din conducere nu își lua răspunderea până nu hotăra
„șeful“ că a fost cutremur. Doctorița a luat atunci o hotărâre care putea să o
coste mult. Pentru că nu aveau mașini, a dat telefon la taxi și le-a cerut
celor de acolo să trimită taximetrele la Salvare.
După
un timp, sună telefonul. Un glas bărbătesc, ferm, sever: „Sunt colonelul (nu
mai știu cum îl chema), vreau cu medicul coordonator!“. „La telefon“, răspunde
doctorița. „Care este situația?“, întreabă el. Doctorița i-a spus că
majoritatea medicilor și asistenților au venit de acasă, că a cerut ca
taxiurile să vină la Salvare și a luat legătura cu toate spitalele, unde, la
fel, medicii au venit de acasă: „E nevoie de oameni să scoată victimele“. „Cum
ați mobilizat medicii așa de repede?“, întreabă colonelul. Doctorița îi spune
că nu i-a mobilizat nimeni, ci doar propria lor conștiință. Colonelul îi spune
doctoriței că armata și pompierii sunt pe teren, „în focare“, să ducă răniții
la spitalul cel mai apropiat, pentru că „la Floreasca sunt supraaglomerați“.
La
Salvare exista o ladă imensă, cu lacăt, pe care scria: „Pentru calamități“.
Cheia era predată din tură în tură. Au deschis-o și au constatat că era plină
cu tot ce aveau nevoie pentru acordarea primului ajutor și împrospătarea
continuă a truselor de teren.
După
circa două săptămâni, doctorița B a fost chemată la minister, unde a fost
premiată pentru merite în munca medico-sanitară și i s-a înmânat o insignă cu
tricolor, însoțită de recomandarea: „S-o purtați cu mândrie!“. „Ați învățat
ceva din cele întâmplate?“, a fost întrebată. „Da“, spune ea. „Am învățat că
fiecare dintre noi trebuie să avem pregătite fluiere, pentru că dacă ești sub
dărâmături, țipând, foarte repede îți pierzi și puterile și oxigenul.“