Am avut
oportunitatea să discut cu un cantacuzinist. Nu îți mai vine să pleci. Există
oameni care reprezintă o resursă nemăsurabilă de informație, de istorisiri
adevărate. În același timp, resimt o presiune, a timpului și a programului
haotic în care ne desfășurăm activitatea – este vorba și de lipsa de timp
în a sta mai des alături de oameni care știu atât de multe și care nu au reușit
să aștearnă în scris toate istoriile care merită să fie cunoscute de generația
noastră și de toate generațiile de români.
Săptămâna
trecută aminteam de înființarea specialității parazitologie medicală. Colegii
care au început această muncă, având ca lider o reputată doamnă profesor, au
trecut la acțiune. Nu doar pentru a dezvolta specialitatea, dar și pentru a
pune la dispoziția pacienților un centru clinic și de cercetare. Viziunea
doamnei profesor Simona Rădulescu s-a dovedit a fi foarte bine ancorată în
realitate. Sumedenie de pacienți dificili și foarte dificili (prin patologie,
prin problematica diagnosticului diferențial) au călcat pragul clinicii din
Spitalul Colentina. Însă nu a fost deloc ușor. S-a admis înființarea
specialității. S-a admis înființarea clinicii. Inițial s-au admis și ceva
fonduri, apoi „ordinul de la stăpânire“ le-a stopat: „V-am dat aprobare și ați
spus că nu cereți mai mult decât atât, trebuie să vă descurcați singuri“ (nu am
citat perfect, dar sentința a sunat exact așa). Atunci, câteva colege au
descoperit misiunea obținerii de fonduri. Mulți au spus „da“ (altfel nici nu
era posibil), dar au fost și „colegi“ care au spus „da“ de douăzeci și șase de
ori, pentru ca la ultima întâlnire rezultatul să fie „nu“. Aveam un prieten în
Viena. A mobilizat unul sau două camioane care au adus mobilier și ceva
aparatură de la un spital care urma să se modernizeze; primul ecograf al
clinicii de parazitologie a fost vienez. Nu a durat deloc puțin, dar rezultatul
a fost spectaculos. În clinică au început să vină cazuri la fel de
spectaculoase, multe după n consulturi anterioare. A fost o acțiune în
echipă pe care o cunosc foarte bine și pot să o descriu aproape în amănunt.
Colegialitate și muncă în echipă!
Dar
(întotdeauna există și un „dar“) au fost scoase la concurs și locuri pentru
această specialitate, iar în anul despre care vorbesc au concurat și au devenit
rezidenți ceva mai puțin de zece tineri. Totul era încă la început, clinica nu
era pusă la punct, au început cursurile teoretice. Unele cursuri erau ținute de
o somitate în domeniul parazitologiei medicale românești – e drept, mai în
vârstă. Tinerii își dădeau coate și își spuneau că nu au ce să învețe. Dar nu
s-au oprit aici în acțiunea lor „colegială“. Cum-necum, au început demersurile
pentru a trece la o altă specialitate, iar ideea „măreață“ care le-a venit (sau
le-a fost indusă) a fost să desființeze specialitatea proaspăt înființată și
apoi să se transfere la ce specialitate își doresc. Din păcate, au reușit.
Spuneam
mai sus și insist: există o presiune a programului haotic în care ne
desfășurăm activitatea. Cititorul ar putea înțelege foarte bine că e vorba
de prostia și incompetența noastră de a ne încadra într-un program, de a
respecta un program etc. Haideți să dăm și o altă traducere, din păcate foarte
aproape de realitate. De unde „iese“ oare programul haotic? Uneori, de la
„vârf“ în jos, de la modul cum sunt conduse lucrurile în domeniul
administrativ. Și am să apăs și mai tare pe cele spuse. Uneori este un haos
indus. Nu întotdeauna este vorba de incompetență, de neprofesionalism, uneori
chiar se dorește haos. Diagnostice puse târziu, anchete epidemiologice începute
după ce produsul ce putea fi examinat nu mai există, aprovizionare cu vaccinuri
făcută haotic (sunt multe perioade în care vaccinurile lipsesc), carduri de
sănătate care se blochează și irită tot sistemul (de la pacient la ministru) și
câte și mai câte. Și am să adaug și lipsa de colaborare la aproape toate
nivelurile.
Cum-necum,
au avut ideea să scape de această specialitate prin desființarea ei. Au mers în
surdină și, la un moment dat, pur și simplu s-a aflat că specialitatea
parazitologie medicală nu mai există. A fost vizitat ministrul din acea vreme,
care „s-a jurat“ că nu a semnat un atare ordin. Nu am fost de față atunci, dar
sunt persoane care pot depune mărturie și pot descrie acest nou exemplu de
situație în care viața bate filmul. Astfel, printr-o demonstrație de
„colegialitate“ și „muncă în echipă“, situația particulară a bolilor parazitare
din România a beneficiat de o rezolvare prin... desființare. Oare asta se
dorește și pentru Institutul „Cantacuzino“?
Profesorul
Dan Panaitescu, despre care își permiteau să comenteze tinerii noștri „colegi“,
a jucat un rol important în eradicarea malariei în România. Sunt multe de
povestit, de la momentul începerii activității medicale „niciunde“ (i s-a
comunicat la absolvire că, din cauză că provenea dintr-o familie necomunistă,
nu are dreptul să profeseze medicina) la modul în care s-a „strecurat“ într-o
localitate mititică din județul Tulcea, la ideile pe care le-a avut pentru a
scădea problematica foarte gravă a malariei în țara noastră, la modul în care a
fost ales personal de profesorul Mihai Ciucă, la modul cum a intrat în echipa
profesorului și multe, multe altele. Dar și atunci era gata-gata ca Institutul
„Cantacuzino“ să fie desființat prin „decapitarea“ echipei de la conducerea
acestuia. Povestiri adevărate! Oare să le fi păsat tinerilor „colegi“ că Dan
Panaitescu a fost ales în structuri medicale la nivel internațional sau că
somități ale lumii parazitologice stăteau „cu gura căscată“ ascultând cum s-a
implicat în eradicarea malariei în România – ca să învețe? Nici pomeneală. Le-a
fost îndeajuns că pot, cumva, să aleagă altă specialitate decât cea pentru care
concuraseră la rezidențiat.
Nu doar
în eradicarea malariei s-a văzut de-a lungul timpului rolul Institutului
„Cantacuzino“. Mă întreba deunăzi un student: „Suntem disperați, de unde facem
rost de un vaccin antitetanic?“. Așa ceva nu se întâmpla atunci când Institutul
era lăsat să își îndeplinească funcțiile și era susținut în acest scop. De
curând a avut loc o conferință națională privind vaccinurile și vaccinarea. Din
ce știu, într-o zi întreagă de dezbateri, nu s-a pomenit niciodată în mod
corespunzător numele Institutului „Cantacuzino“, rolul acestuia atât ca
tradiție, cât și ca prezent, dar mai ales pentru viitor. Dacă crede cineva că o
lege poate îndrepta racilele unui sistem, este fie naiv, fie altcumva. Aștept să
citesc documentul atunci când va apărea pe site-ul ministerului și să descopăr
ce lipsea sistemului medical din România ca să îndeplinească toate activitățile
în mod corespunzător, înainte de apariția unei legi.
