Am citit deunăzi o știre despre cum, în Irlanda, Serviciul de sănătate (Health Service) a interzis personalului medical să se adreseze pacienţilor la modul impersonal, cum ar fi la noi: Mamaie, Tataie, Drăguţule, Tinere, Iubire, Frumușico sau alte apelative pe cât de ingenioase pe atât de generice. De asemenea, sunt interzise referiri la pacienţi după numărul patului, boala sau partea afectată a corpului. Adică un fel de: „Cum stă cu hemograma genunchiul de la 5?”. Hai să vedem cum s-ar traduce asta pe aici prin spaţiul mioritic.
Luna viitoare voi împlini jumătate de secol de făcut umbră acestei planete. În zece ani, nu este exclus să fiu „client” de nădejde prin spitalele patriei. Și da, mă îngrozește gândul că un student, un rezident sau o tânără asistentă cu ceva mai mult zel o să-mi spună: „Hai, tataie, să-ţi fac injecţia!”. Ceea ce este oricum minor comparativ cu groaza de a nu mai avea puls la acea dată. Oricum, fiecare se îngrozește de ce vrea el. Mă întreb cum aș fi denumit în mod codificat: Parkinsonianul, Alzheimerul, Durerea lombară, Reumaticul, Genunchiul? Sunt încă blând. Sper că nu Limfomul, Capul de pancreas, IMA-ul sau AVC-ul. Deși, poate că, ajuns în spital, ar putea fi șansa mea. Devine complicat...
Da, este aiurea să te adresezi cu mamaie și tataie. Și cu multe apelative impersonale. Dar există și cealaltă faţă. Îmi amintesc cum bunica mea, decedată de câţiva ani, a fost internată prin 1997 la Institutul Ana Aslan. Avea 76 de ani la acea vreme. Era mândră de felul în care doctoriţa care se ocupa de ea îi spunea Mamaie. Poate că, departe de casă și între străini, acest apelativ avea pentru ea semnificaţia de familiar. În cele din urmă, era o mândră mamaie și poate că acest apelativ îi era drag sufletului ei. Este adevărat că mai era ceva. Medicul reușise să stabilească o relaţie de familiar cu ea. Orice altă comunicare dincolo de apelativ era extrem de personală. Îi demonstrase zi de zi că găsește o mică bucurie în a sta de vorbă cu ea și a se înfrupta cumva din înţelepciunea ei rurală. Poate că unui copil i-ar plăcea să-i spui Isteţule, Voinicule sau poate Frumosule. Poate că nu-i păcat și poate chiar ajută.
Devine din ce în ce mai evident că, societatea actuală are o tendinţă de a reglementa tot mai mult, adeseori chiar bunul-simţ. Au englezii o vorbă, cam greu de tradus: The problem with common sense is that is not that common. La fel ca în medicină, există victime; decizia se bazează pe unde ne situăm cu majoritatea și care este deviaţia standard. Cât de mult mai căutăm bunul-simţ în rutinile noastre zilnice?