Educaţia pentru sănătate, denumire mai
cuprinzătoare decât educaţia sanitară, rămâne pe nedrept, astăzi mai mult ca
altădată, undeva la periferia medicinii. Conştientizarea rolului şi efectelor
sale pozitive, deşi cu bătaie lungă şi cu extensie „de masă“, este redusă, dacă
nu chiar ignorată.
Una din cauze ar fi înclinaţia medicului
spre practica curativă a actului medical, mai spectaculoasă, mai valorizantă, cu
efecte mai direct evaluabile. De altfel, nu este o noutate că, în general,
prevenţia atrage mai puţin medicul, eforturile în această direcţie aparţinând
statului, autorităţilor, interesate mai mult să prevină, spre deosebire de
medic, preocupat de vindecare.
Aici este util de amintit că marii noştri
profesori, fondatori ai scolilor de medicină, aşa cum rezultă din istoria
medicinii, au fost şi educatori ai sănătăţii. Savanţi şi dascăli şi-au impus ca
pe o datorie şi au găsit timp să-şi valorifice pregătirea, autoritatea,
angajându-se pe această tribună a sănătăţii prin conferinţe, sfatul medicului,
articole, publicaţii-broşuri, pliante, apariţia în mass-media audiovizuală.
Printre aceştia se numără Constantin D. Severeanu, Constantin Levaditi, Victor
Babeş, Gheorghe Marinescu, C. I. Parhon, D. Danielopolu, I. Haţieganu, N. Gh.
Lupu, Şt. M. Milcu, Al. Ciplea ş.a.
Efectul mass-media
Un aspect care ar putea fi considerat
pozitiv ar fi acela că toată presa scrisă, precum şi cea audiovizuală acordă
spaţii importante problemelor de sănătate; pozitiv, în sens cantitativ, pentru că o analiză de
detaliu pune în evidenţă şi destule semne de întrebare privind calitatea materialelor difuzate. Această
largă deschidere nu este întru totul benefică, pentru că promovează şi unii
neprofesionişti, „specialişti“ interesaţi în a-şi prezenta produsele, sau unele
firme îndoielnice care îşi fac reclamă contrar regulilor etice.
De reamintit că educaţia pentru sănătate
este o specialitate medicală, o disciplină ştiinţifică ce trebuie prestată de
persoane cu pregătire medicală şi chiar cu minime cunoştinţe de pedagogie
socială, psihopedagogie. Este însă şi o obligaţie morală a tuturor medicilor,
indiferent de specializare.
Până nu demult, au existat medici care s-au
consacrat educaţiei pentru sănătate; existau laboratoare metodologice în cadrul
direcţiilor de sănătate care imprimau direcţiile prioritare de acţiune. Un for
metodologic se regăsea în structura Ministerului Sănătăţii şi un altul, la
Institutul de Sănătate Publică. Existau, de asemenea, publicaţii periodice
specializate în acest domeniu.
Astăzi suntem asaltaţi din toate direcţiile
de „sfaturi“ despre cum să ne păstrăm sănătatea, cum să ne apărăm de boli, cum
să tratăm boli grave cum sunt cancerul, tuberculoza, diabetul etc. Ni se propun
remedii miraculoase – medicamente neutorizate, suplimente alimentare, plante,
alimente, aparate-minune care vindecă majoritatea bolilor, panacee, chiar şi
terapii fanteziste care ne întorc în timp la practici magice, la vraci şi
vindecători empirici; din păcate, există şi medici care se angajează în această
campanie agresivă, în afara eticii şi a ştiinţei. Este evident că nu toţi aceşti
pseudoeducatori sanitari sunt animaţi de binele oamenilor, de prezervarea sănătăţii
semenilor lor, ci doar de interesele lor materiale, ale firmelor pe care le
reprezintă sau ale producătorilor diverşi de aşa-zise remedii minune. Aici se
află şi explicaţia rezervelor sau chiar a respingerii de către unii a
conceptului modern, ştiinţific care este „medicina bazată pe dovezi“.
Motivaţii
Cum s-ar putea explica totuşi audienţa
semnificativă a acestei ofensive mediatice „în slujba sănătăţii“? Mai întâi,
este vorba de specularea credulităţii şi sugestibilităţii multor semeni ai noştri.
În plus, se dovedeşte a fi pentru mulţi o afacere, printre cele profitabile, fără
a implica eforturi sau sacrificii deosebite. Apoi, este vorba de interesele
comerciale ale media – publicitate plătită, rating şi tiraje, problemele de sănătate
întrunind o audienţă largă din partea populaţiei.
Să analizăm apoi cine îşi asumă azi această
utilă prestaţie pentru public. Vorbim despre medici cu o atitudine corectă (din
păcate, nu prea mulţi, nu în măsura în care ar fi necesar). O altă categorie de
medici face concesii unor firme producătoare de diverse remedii, inclusiv
numeroase produse naturiste, dintre care cu greu se pot selecta cele cu adevărat
eficace, produse „off-label“, suplimente alimentare, dincolo de nevoi,
amestecuri de inspiraţie fantezistă, aparate minune care „vindecă toate
bolile“. În sfârşit, alţi medici, deşi oferă sfaturi corecte, nu omit să-şi menţioneze
coordonatele cabinetelor, ceea ce este interzis în alte ţări prin codurile
deontologice şi prin legislaţie – o reclamă deghizată.
Alimentaţia atrage mulţi sfătuitori
autointitulaţi „nutriţionişti“ fără să poată fi cunoscute pregătirea, studiile
lor. Din păcate, şi medicii, animaţi de obţinerea notorietăţii şi de câştiguri
materiale, lansează periodic „diete minune“ garantate (în realitate, ineficiente
şi chiar nocive). În sfârşit, există jurnalişti care semnează rubrici de sănătate,
de educaţie sanitară, ceea ce ar fi pozitiv dacă nu ar exista şi aici
compromisuri, reclame deghizate, preparate cu eficacitate îndoielnică, precum şi
o insuficientă pregătire în domeniu.
O altă problemă este deturnarea unor
demersuri de la priorităţile sănătăţii publice (actualităţi, morbidităţi şi
factori de risc) către probleme minore de sănătate, în funcţie de interesele de
promovare a unor produse. Aceasta ţine şi de faptul că Ministerul Sănătăţii ar
putea îndruma subordonarea educaţiei sanitare problemelor de sănătate publică,
în interesul îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei, dacă nu ar marginaliza în
ultimul timp acest important instrument de prevenţie şi de întărire a sănătăţii.
Iată, de pildă, dispariţia colectivului de educaţie sanitară existent în
structura Institutului National de Sănătate Publică, înlocuit, e drept, cu
Centrul naţional de evaluare şi promovare a sănătăţii (CNEPS), ale cărui
obiective nu s-ar identifica în totalitate cu cele ale educaţiei pentru sănătate,
centru care dispune de trei posturi. Cât priveşte reţeaua judeţeană, şi aceasta
e la fel de subţire şi, din acest motiv, puţin eficientă.
Cum s-ar putea face revalorizarea educaţiei?
Prin îndrumare metodologică, organisme de profil, recomandări, programe,
combaterea falsurilor, inclusiv prin legislaţie care să reglementeze conţinutul
unor reclame.
