L-am întrebat odată pe un cunoscut chirurg
ce l-a determinat să se înscrie într-un partid. Adică să „facă“ politică. Oare,
timpul consumat, în eventualitatea că va deveni deputat ori senator, nu se
constituie în prejudiciu pentru trainingul zilnic, obligatoriu în această
profesie (precum la instrumentişti sau soliştii vocali), pentru pacienţi,
pentru cariera sa, în ultimă instanţă? „– Mi-am dat seama că astăzi – ba chiar şi
«ieri» – nu poţi (nu puteai) face nimic pentru breasla ta, pentru spital,
pentru reforma sanitară, care, după cum ştii, încă bate pasul pe loc, după cele
două decenii de aşteptări şi «experimente» eşuate, dacă nu eşti într-un partid şi,
cu atât mai bine, în cel aflat la putere! Cineva trebuie să se sacrifice şi –
având deja o platformă profesională – m-am gândit să-mi asum riscul.“ A devenit
politician, a fost ales, dar – din păcate – au precumpănit asupra aşteptatelor
„realizări“ declaraţiile de presă – fireşte, bine intenţionate.
Profesorul Dan Setlacec mărturisea, într-o
carte-interviu cu medicul-scriitor Dora Petrilă1, că a devenit
membru de partid după vârsta de 50 de ani, îndemnat la acest act (pe care îl
califica: pact cu diavolul) pentru a fi promovat profesor. Lucrurile se
petreceau, după cum cred că se înţelege, înainte de ’90. Atunci, carnetul roşu
de membru al partidului comunist era atestatul cvasiobligatoriu de avansare
ierarhică pentru personalul didactic universitar. „– Nu consideraţi că aţi făcut
acest pas din interes profesional?“ insistă convorbitoarea. „– M-am gândit şi
la mine, dar şi la clinică, la colegi, la ceea ce închegasem până atunci şi la
eventualitatea că un alt şef de clinică putea produce o perturbare în mersul
acestei instituţii, care, eventual, nu ar fi fost în favoarea ei. Aşa am crezut
eu. Pe de altă parte, nu cred că a fi fost membru de partid, în general,
constituie o vină şi un subiect de acuză. Au fost atât de mulţi cei care nu
l-au servit! Grav este că unii l-au servit, făcând rău“. Şi, în alt loc: „Am
fost lăsat la treburile mele. Trebuie să admitem că, în general, profesiunea de
chirurg mi-a oferit protecţie; nimeni nu putea şti când şi de ce putea avea
nevoie să apeleze la un reprezentant al acestei profesiuni. Mai trebuia să
particip din când în când la învăţământul de partid: nici acum nu-l iert pe un
tovarăş care astăzi ne dă, cu mare seriozitate, autoritate şi profunzime, lecţii
de democraţie şi atunci ne vorbea de victoria socialismului împotriva
capitalismului, capitalism în care a trăit mulţi ani cu o funcţie importantă şi
unde a revenit deseori după revoluţie. Mă gândesc ce supliciu pentru bietul de
el să trăiască în capitalism! Nu-l iert fiindcă pentru a-i asculta balivernele
trebuia să mă duc la instituţie între orele 5 şi 7 după-amiaza şi eu eram
obosit şi cu mintea la bolnavi. Azi, când îl văd la televizor, văd în el
modelul impostorului şi îmi vine să sparg ecranul“.
Profesorul n-a mai trăit să vadă, ajunsă la
apogeu, lupta acerbă, purtată cu josnice arme, a destul de numeroşilor
reprezentanţi ai cinului medical, pentru a candida spre a „prinde“ un loc în
parlamentul de astăzi al României, la prefecturi sau la primăriile mai
importante. Iar după ce – cum, necum – a obţinut un mandat, gustul
parlamentarismului sau cel pentru puterea administrativă a devenit obsesiv, ca
o violentă formă de adicţie, încât politicianul de viţă nouă sacrifică orice
(bani, dar mai ales onoare) pentru a-l redobândi; aşa se explică, până la urmă,
„traseismul“ de la un partid la altul, în dispreţul idealurilor afirmate, al
ideologiei şi programelor formaţiunii la care iniţial aderase. Nu promovarea
unor idei, nu binele ţării îl mână în luptă şi nici măcar dorinţa de îmbunătăţire
a sistemului profesional de provenienţă, ci avantaje personale, sociale, de
imagine şi, nu în ultimul rând, materiale, „la vedere“ sau oculte…
Medicii au făcut politică şi în trecut,
ocupând funcţii acolo unde se elaborau decizii importante – parlamente, guverne
– ori ei înşişi devenind iniţiatorii acestora, ca miniştri, prim-miniştri,
conducători de state. La noi, începând chiar de la Unirea Principatelor, nu puţine
au fost guvernele care au avut în componenţa lor pe reprezentanţii profesiunii
medicale. Au deţinut chiar portofoliul de preşedinţi ai Consiliului de Miniştri
(titulatura de guvern şi de prim-ministru fiind adoptată abia la 28
martie 1974): Nicolae Kretzulescu
(studii de medicină la Nantes şi Paris, iniţiatorul Şcolii de mică chirurgie de
la Colţea, membru fondator al Societăţii Academice Române, ulterior preşedinte
al Academiei Române): 24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 – 11
februarie 1866; Alexandru Vaida-Voievod (studii
de medicină la Viena, membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc): 1
decembrie 1919 – 12 martie 1920; 6 iunie 1932 – 10 august 1932; 11 august 1932
– 17 octombrie 1932); Constantin
Argetoianu (studii universitare la Paris, nu a practicat însă medicina;
ministru în mai multe guverne, preşedinte al Senatului): 28 septembrie 1939 –
24 noiembrie 1939.
Deşi nu foarte mulţi, în guvernele dintre
cele două războaie mondiale, la conducerea sănătăţii s-au aflat oameni ai
profesiei. Câteva nume sonore pot fi exemplificatoare: profesorii Ioan Cantacuzino, Iuliu Haţieganu, C.
Angelescu, gen. dr. Nicolae
Marinescu, dr. Nicolae Lupu…
Altele decât astăzi erau însă motivele acceptului acestora pentru a deveni, un
timp, politicieni şi mai ales diferite criteriile de acceptare ori de numire.
De asemenea, în perioada guvernării comuniste, fiecare guvern a avut la
conducerea Ministerului Sănătăţii un medic (desemnat de partidul unic, v. tabelul 1), iar adjuncţii ministrului
erau, adesea, medici. Alţi posesori ai diplomei de medic au fost cuprinşi în
organisme legislative, chiar dacă prezenţa lor era strict decorativă (ori
politic dirijată) din punctul de vedere al participării la dezbaterea şi
adoptarea legilor, cum se întâmpla în Marea Adunare Naţională. MAN era definită
ca organ suprem al puterii de stat, for legislativ unicameral, care a funcţionat
între 1948 şi 1989.
Am avut ca preşedinte al primului Prezidiu
al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne, cu rang de şef al
statului, un savant, endocrinolog celebru, neurolog şi geriatru, pe acad. prof. dr. C. I. Parhon (1948–1952),
„erou al muncii socialiste“; au fost, de asemenea, medici, deveniţi în timp
diplomaţi de carieră, care au reprezentat ţara ca ambasadori ori au făcut parte
din diferite organisme internaţionale, în speţă la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
După evenimentele din 1989, (prea) lungul şir al miniştrilor sănătăţii (v. tabelul 2) a fost întrerupt, când şi
când, de persoane fără legătură cu domeniul respectiv, considerându-se că
ministrul nu trebuie să fie neapărat un medic, ci un bun „manager“, ceea ce nu
s-a confirmat întotdeauna; acest demnitar, însă, trebuia să fie musai un om de
partid sau unul al coaliţiei la putere.
După cum glumeşte cineva, printre cele nouă
muze ale grecilor s-ar fi strecurat, neştiută până acum, a zecea, care, în
pofida anonimatului, ar fi şi cea mai puternică – muza politicii… Personal,
cred că ar fi fost de ajuns Calliope, una dintre cele nouă, pentru înţelepciunea
şi elocinţa sa. Aceste daruri însă lipsesc deocamdată din bagajele multora
dintre politicienii noştri, ceea ce înseamnă că muzei nu i-a reuşit menirea de
a-i inspira.
Cum este privit amestecul intelectualilor în
politic? Adrian Marino, în culegerea sa de eseuri „Politică şi cultură – Pentru
o nouă cultură română“2, după ce evaluează rolul jucat de aceştia
înaintea schimbării regimului politic din 1989, unul pur decorativ,
partinic-protocolar, de propagandişti, ei fiind asimilaţi activiştilor de
partid, constată, după „revoluţie“, „apariţia unui număr destul de important de
intelectuali în viaţa politică“. Deşi admite rolul de consilieri, de
colaboratori ca oameni de specialitate, în baza valorii şi competenţei lor,
observă că „între intelectualul adevărat şi
omul-politic-de-mase există o serie de incompatibilităţi radicale. De structură,
mentalitate, nivel cultural, limbaj, conduită socială etc. Intelectualul este
individualist, reflexiv, are spirit critic (adevărată calamitate în cercurile
partizane, pur politice). Se comportă nu o dată turbulent, egocentric, uneori
crispat, chiar autist. N-are nici pe departe noţiunea «disciplinei de partid»
(termenul pare parodic prin referinţă la vechiul P.C.R., dar de fapt nu este).
Dă dovadă adesea, în plus, de infatuare şi chiar megalomanie. Trăsături, toate,
improprii, orice s-ar spune, vieţii politice curente, organizate“. Autorul
restrânge, în continuare, discursul său, la oamenii de litere, cu gândul,
probabil, la colegi din propria-i breaslă, dar egocentrismul, incapacitatea de
organizare şi de acţiune concertată în rezolvarea unor probleme, tendinţa spre
improvizaţie continuă cu punerea în permanenţă în valoare a propriei personalităţi,
netemeinicia în ducerea la capăt a unui proiect, lipsa de solidarizare în jurul
unui program, migrarea conjuncturală dintr-un partid în altul, „după interese şi
umori de moment“, acel detestabil oportunism sunt comportamente şi ale altor
categorii de intelectuali-politicieni. Probabil că şi ale unor medici crezând
ei, anturajul, familia interesată (ca în Titanic
vals, cazul umilului funcţionar, Spirache Necşulescu) în vocaţia lor de
oameni politici…
Paul Johnson (n. 1928), jurnalist, istoric şi
scriitor de notorietate în spaţiul anglofon, şi-a propus în cartea sa
„Intelectualii“3, apărută în 1988, „să stabilească, pornind de la
analiza moralei şi a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceştia
sunt îndreptăţiţi să sfătuiască omenirea cum să-şi organizeze viaţa“. Concluzia
sa nu le-a fost favorabilă: „Ei nu numai
că ar trebui ţinuţi departe de structurile puterii, dar ar trebui să facă
obiectul unei suspiciuni speciale atunci când încearcă să ofere colectivităţii
un sfat. Feriţi-vă de comitetele, conferinţele şi ligile intelectualilor. Nu
aveţi încredere în afirmaţiile publice provenite din rândurile lor strânse.
Ignoraţi-le verdictele depreciatoare la adresa liderilor politici şi a
evenimentelor importante căci, departe de a fi oameni extrem de individualişti şi
nonconformişti, intelectualii urmează anumite modele de comportament“. De
ce această vitriolantă şarjă a autorului? Pentru că, în opinia sa, pe
intelectuali îi interesează mai mult conceptele decât oamenii, or, „cel mai rău despotism posibil este tirania
nemiloasă a ideilor“.
Nu împărtăşesc acest punct de vedere, care
conduce la defetism. Deşi, frunzărind filele cărţii de istorie, îndeosebi de la
Primul Război Mondial încoace, mi-e greu să nu-i dau dreptate „învechitului“
Julien Benda4, care îi îndemna pe cărturarii ce abdicaseră de la
menirea lor, amestecându-se în politică, să revină la „sculele“ specifice
preocupării lor. Dacă patologia comportamentală exemplificată de autorii citaţi
mai sus ar putea fi ţinută sub control, implicarea intelectualilor în binele
social (şi prin intermediul politicului) este necesară şi ar putea fi benefică.
Căci, dacă nu ei, atunci cine? – ca să repet, uşor modificată, o sintagmă
„postdecembristă“ de frecventă utilizare.
Într-o suită
de articole, fără a-mi lua obligaţia de a respecta, în succesiunea textelor,
cronologia, voi prezenta „fişele“ mai multor personalităţi medicale „seduse“ de
politică, în varii împrejurări, îndeplinind, de exemplu, funcţii de miniştri
(adică trebuind să conducă sistemul sanitar în conformitate cu un program al
partidului la care se afiliaseră), de senatori sau deputaţi. Şi, de asemenea, să
examinez care au fost rezultatele abnegaţiei presupuse în îndeplinirea
temporarei lor misiuni.
|
Tabelul 1. Lista miniştrilor
sănătăţii în perioada 23 august 1944 – 27 decembrie 1989
Guvernul
Constantin Sănătescu (I, II) (23 august– 6 decembrie 1944)
Ministrul
muncii şi sănătăţii publice (de la 1 septembrie 1944 – ministrul muncii, sănătăţii
publice şi ocrotirii sociale):
Nicolae Marinescu (23 august – 3
noiembrie 1944)
Ministrul
sănătăţii şi asistenţei sociale: Daniel Danielopolu (4 noiembrie – 5
decembrie 1944)
Guvernul
Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945)
Ministrul
sănătăţii şi asistenţei sociale: Daniel Danielopolu (6 decembrie 1944 –
28 februarie 1945)
Guvernul
Petru Groza (I, II, III, IV) (6 martie 1945 – 2 iunie 1952)
Ministrul
sănătăţii:Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24
aprilie 1946)
Petre
Constantinescu-Iaşi
(24 aprilie 1946 – 30 noiembrie 1946), ad-int.
Florica Bagdasar (1 decembrie 1946 – 29
decembrie 1947)
Florica Bagdasar (30 decembrie 1947 –
14 aprilie 1948)
Florica Bagdasar (15 aprilie 1948 – 21
ianuarie 1951)
Vasile Mârza (21 ianuarie 1951 – 2
iunie 1952)
Guvernul
Gh. Gheorghiu-Dej (I, II) (2 iunie 1952 – 4 octombrie 1955)
Ministrul
sănătăţii: Vasile Mârza (2 iunie – 22 august
1952)
Octavian Berlogea (22 august 1952 – 28
ianuarie 1953)
Octavian Berlogea (28 ianuarie 1953 –
10 iunie 1954)
Voinea Marinescu (10 iunie 1954 – 4
octombrie 1955)
Guvernul
Chivu Stoica (I,II) (4 octombrie 1955 – 21 martie 1961)
Ministrul
sănătăţii: Voinea Marinescu (4 octombrie 1955 –
21 ianuarie 1957)
Ministrul
sănătăţii şi prevederilor sociale (la 21 ianuarie 1957 MS a fuzionat cu
Ministerul Prevederilor Sociale):
Voinea Marinescu (21 ianuarie 1957 –
19 martie 1957)
Voinea Marinescu (20 martie 1957 – 20
martie 1961)
Guvernul
Ion Gheorghe Maurer (I, II, III, IV, V) (21 martie 1961 – 27 februarie 1974)
Ministrul
sănătăţii şi prevederilor sociale: Voinea Marinescu (21 martie 1961 – 17
martie 1965)
Voinea Marinescu (18 martie 1965 – 20
august 1965)
Voinea Marinescu (21 august 1965 – 28
august 1966)
Aurel Moga (28 august 1966 – 8
decembrie 1967)
Ministrul
sănătăţii: Aurel Moga (9 decembrie 1967 –
12 martie 1969)
Aurel Moga (13 martie – 5 iulie
1969)
Dan Enăchescu (5 iulie – 24 aprilie
1972)
Theodor
Burghele (24 aprilie 1972 – 27 februarie 1974)
Guvernul
Manea Mănescu (I, II) (27 februarie 1974 – 30 martie 1979)
Ministrul
sănătăţii: Theodor Burghele (27 februarie 1974 –
18 martie 1975)
Radu Păun (18 martie 1975 – 16
iunie 1976)
Nicolae Nicolaescu (16 iunie 1976 – 6
septembrie 1978)
Eugen Proca (18 septembrie 1978 –
30 martie 1979)
Guvernul
Ilie Verdeţ (I, II) (30 martie 1979 – 21 mai 1982)
Ministrul
sănătăţii: Eugen Proca (30 martie 1979 – 29
martie 1980)
Eugen Proca (29 martie 1980 – 20
mai 1982)
Guvernul
Constantin Dăscălescu (I, II) (21 mai 1982 – 22 decembrie 1989)
Ministrul
sănătăţii: Eugen Proca (21 mai 1982 – 28
martie 1985)
Victor Ciobanu (29 martie 1985 – 22
decembrie 1989)
Tabelul 2. Lista miniştrilor
sănătăţii după evenimentele din decembrie 1989
Guvernul
Petre Roman (I, II) (26 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991)
Ministrul
sănătăţii: Dan Enăchescu (8 ianuarie – 28 iunie 1990)
Bogdan Marinescu (28 iunie 1990 – 16
octombrie 1991)
Guvernul
Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992)
Ministrul
sănătăţii: Mircea Maiorescu (16
octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992)
Guvernul
Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992 – 11 decembrie 1996)
Ministrul
sănătăţii: Iulian Mincu (19 noiembrie 1992 –
23 august 1996)
Daniela Bartoş (23 august – 11
decembrie 1996)
Guvernul
Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 – 17 aprilie 1998)
Ministrul
sănătăţii: Ştefan Iosif Drăgulescu (12 decembrie 1996 –
5 decembrie 1997)
Ion Victor Bruckner (5 decembrie 1997 –
17 aprilie 1998)
Guvernul
Radu Vasile (17 aprilie 1998 – 22 decembrie 1999)
Ministrul
sănătăţii: Francisc Baranyi (17 aprilie – 24
iunie 1998)
Valeriu Stoica* (24 iunie – 10 iulie
1998), ad-int.
Hajdu Gabor* (10 iulie 1998 – 22
decembrie 1999)
Guvernul
Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000)
Ministru
de stat, ministrul sănătăţii: Hajdu Gabor* (22 decembrie 1999 –
28 decembrie 2000)
Guvernul
Adrian Năstase (28 decembrie 2000 – 28 decembrie 2004)
Ministrul
sănătăţii şi familiei: Daniela Bartoş
(28 decembrie 2000 – 19 iunie 2003)
Ministrul
sănătăţii: Mircea Beuran (19 iunie – 20
octombrie 2003)
Ionel Blănculescu* (20 octombrie – 27
noiembrie 2003), ad-int.
Ovidiu Brânzan (27 noiembrie 2003 –
28 decembrie 2004)
Guvernul
Călin Popescu-Tăriceanu (29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008)
Ministrul
sănătăţii publice: Mircea Cinteză (29 decembrie 2004 –
22 august 2005)
Eugen Nicolăescu* (22 august 2005 – 22
decembrie 2008)
Guvernul
Emil Boc (I, II) (22 decembrie 2008 – 9 februarie 2012)
Ministrul
sănătăţii publice: Ion Bazac (22 decembrie 2008 –
1 octombrie 2009)
Adriean Videanu* (2 octombrie – 23
decembrie 2009), ad-int.
Ministrul
sănătăţii publice: Attila Cseke* (23 decembrie 2009 –
17 august 2011)
Ladislau Ritli (17 august 2011 – 9
februarie 2012)
Guvernul
Mihai Răzvan Ungureanu (9 februarie – 27 aprilie 2012)
Ministrul
sănătăţii publice: Ladislau Ritli (9 februarie – 27
aprilie 2012)
Guvernul
Victor Ponta (I, II) (7 mai 2012 – prezent)
Ministrul
sănătăţii: Vasile Cepoi (7 mai – 1 octombrie
2012)
Raed Arafat (1 octombrie – 2
octombrie 2012), ad-int.
Victor Ponta* (3 octombrie – 6
noiembrie 2012), ad-int.
Raed Arafat (7 noiembrie – 21
decembrie 2012)
Eugen Nicolăescu* (21 decembrie 2012 –
prezent)
*
Nu sunt de profesie medici |
