Acasă » ACTUALITATE » OPINII
Medicina durerii și o decizie strategică așteptată de toată lumea
Terapia durerii în România
se face adesea insuficient și inadecvat. Prin numărul
pacienților și prin consecințele socio-economice și umane,
durerea cronică este o adevărată problemă de
sănătate publică, pentru care soluțiile trebuie să
vină în urma unui dialog interdisciplinar. Singurul care deține un
„monopol” asupra durerii este pacientul. Toate specialitățile
medicale trebuie să colaboreze, într-un larg demers multidisciplinar, prin
cooptarea psihologilor, sociologilor și a altor specialiști din
domenii conexe, pentru găsirea celei mai bune soluții, eventual
urmând exemplul sistemelor de sănătate dezvoltate.
Ministerul
Sănătății din România este cel care trebuie să
intervină și să formeze un grup de lucru multidisciplinar, care
să elaboreze o strategie națională pentru terapia durerii. Cu
siguranță, unul dintre pași va fi acela de a defini nevoia de
educație în medicina durerii, la nivel universitar și
postuniversitar. Legislația și normele de aplicare, precum și
modalitățile de integrare a terapiei în procedurile decontate de
asigurările de sănătate vor trebui regândite, având în minte
obiectivele de sănătate publică, dar și problemele care pot
apărea pe parcurs.
„Viața medicală” a prezentat,
foarte pe larg, în primele luni ale acestui an, un abord multidisciplinar al
durerii, continuat apoi printr-un proiect ce a câștigat sprijinul Asociației
internaționale pentru studiul durerii (IASP). Demersul nostru poate servi
ca punct de plecare pentru conducătorii sistemului românesc de sănătate,
care s-ar sincroniza astfel perfect cu Anul mondial pentru excelență
în educația în domeniul durerii, declarat astfel de IASP și de Federația
europeană pentru durere (EFIC). O decizie așteptată, de altfel,
de sistemul nostru
de sănătate, dar mai ales de pacienții aflați în suferință.(Aurel F. Marin)
În
timp ce durerea acută poate fi considerată un simptom sau o leziune,
durerea cronică și cea recurentă constituie o problemă de
sănătate specifică, o boală de sine stătătoare.
Rezultat al unor mecanisme diferite față de durerea acută,
durerea cronică implică un complex de modificări fizice și
psihosociale care includ: imobilitate, slăbirea sistemului imunitar,
tulburări de somn și de apetit, dependența de medicație
și de familie, performanțe scăzute și suprautilizarea
sistemului de asistență medicală. Neglijată sau inadecvat
tratată, durerea cronică poate evolua spre anxietate, frustrare,
depresie și suicid.
Articolul continuă după recomandări
Declarația
de la Bruxelles (2001) afirmă, în privința durerii cronice,
următoarele: „Cu toate că puțini oameni mor de durere,
mulți mor în durere și mai mulți trăiesc în durere”. În
declarația menționată se atrage atenția și asupra
costurilor sociale ale durerii cronice, care includ: costuri ale serviciilor de
sănătate și de medicație, absenteism (absența de la
locul de muncă din cauza durerii), prezenteism (prezența la muncă
în pofida simptomelor algice, cu un randament redus semnificativ),
scăderea productivității, diminuarea veniturilor, ajutor de
șomaj sau costuri de asistență socială. La finalul
documentului, se recomandă guvernelor să recunoască faptul
că durerea cronică este o problemă de sine stătătoare
care necesită o mai bună specializare în tratamentul acestui tip de
suferință, precum și facilitarea eforturilor în vederea
recrutării de resurse umane și financiare suplimentare, pentru un
management adecvat al acestei suferințe cronice.
În
anii ce au urmat sus-amintitei declarații, multe dintre țările
europene dezvoltate (și nu numai) au recunoscut durerea cronică drept
o boală în sine, fapt reiterat și de Declarația de la Montreal
(2010), în care se cerea guvernelor să elaboreze strategii prin care
să recunoască faptul că durerea este o problemă majoră
de sănătate și că pacienții au dreptul de a beneficia
atât de metodele neinvazive, cât și de cele invazive de tratament.
Ca
o recunoaștere a importanței acestui document, menționăm
că SUA au elaborat în 2016 strategia națională pentru durere, cu
focus pe durerea cronică. Sunt vizate aspectele de prevenție,
management, educație și cercetare, inclusiv strategii adecvate de
rambursare a costurilor. În acest context, nu pot să nu amintesc că,
în urmă cu douăzeci de ani, am prezentat în premieră
națională un astfel de proiect la Congresul național de
farmacie; iată că, după două decenii, la noi s-au realizat
doar câteva dintre obiectivele propuse, printre care și Legea opioidelor –
339/2005. Cu toate că legea amintită a fost considerată un
element de progres (ea fiind rezultatul inițiativei unor asociații
profesionale de profil), aplicarea ei a fost „frânată” de o Hotărâre
de guvern contradictorie. Conform Legii opioidelor din 2005, orice medic cu
autorizație de liberă practică poate prescrie medicație
opioidă, asumându-și responsabilitatea pentru actul medical prestat.
La doi ani de la intrarea în vigoare a Legii 339, o Hotărâre de guvern
(720/2007) amputează însă drepturile medicului, stipulând că
asigurații nu pot primi medicație opioidă compensată decât
la recomandarea unui medic oncolog. Ce ne facem cu acele dureri severe
nononcologice, la care se indică și tratament opioid?
Unul
dintre principalii indicatori ai managementului durerii în lume este reflectat
de nivelul consumului de analgezice puternice. În contrast cu datele statistice
din țările europene dezvoltate (și chiar cu unele din
țările vecine nouă), situația consumului de analgezice
puternice din România denotă valori îngrijorător de mici
față de media europeană. Iată doar câteva cifre,
obținute de la Pain and Policies Studies Group și de la International
Narcotics Central Board. Consumul de opioide în echivalent morfină
(mg/capita) – extras din 2015: Elveția – 420; Germania – 380; Marea
Britanie – 252; Franța – 210; media europeană – 138,69; Ungaria – 72;
Polonia – 36; România – 2,64 sau 16 (raportări diferite?); Ucraina – 12;
Republica
Moldova – 8,57.
Datele
citate reflectă câteva adevăruri:
- Guvernele din țările din vestul Europei au recunoscut în durerea
cronică o boală de sine stătătoare și au luat
măsurile necesare de pregătire de specialiști în medicina
durerii și de alocare de resurse;
- Guvernele din țările mai puțin dezvoltate din estul Europei au
neglijat indicațiile declarațiilor de la Bruxelles și Montreal
și, ca urmare, nu recunosc ca afecțiune durerea cronică, nu au o
specializare în medicina durerii și nu sunt preocupate de introducerea în
învățământul universitar a algeziologiei (disciplină integrativă
utilă pentru formarea viitorilor specialiști în
medicina durerii); - Ca o consecință a insuficienței cunoștințelor despre
valoarea și utilitatea medicației din durerile severe, în mai toate
țările din estul Europei, medicii se tem să prescrie,
farmaciștii se tem să dețină și pacienții se tem
să accepte terapia cu opioide. Considerăm că, la noi în
țară, această stare de fapt ar putea fi contracarată atât
prin formare de specialiști în terapia durerii, cât și printr-o mai
bună informare a farmaciștilor și a pacienților.
Este
o realitate faptul că anesteziștii constituie un corp de elită
în terapia durerilor acute. În urmă cu câteva decenii, expertiza lor a
fost utilizată și pentru calmarea durerilor din formele severe de
cancer. Cu timpul, unii dintre aceștia s-au implicat și în terapia
durerilor nononcologice și, astfel, a apărut medicina durerii sau
algeziologia, în care, astăzi, se pot forma ca specialiști și
medici proveniți din alte discipline medicale.
Din
păcate, în România nu există – încă – o formă
instituționalizată de pregătire specifică a personalului
medical, în pofida unor încercări mai vechi, care nu s-au bucurat de
sprijin pe termen lung. Facultățile de medicină nu au inclus
algeziologia în curricula pentru studenți, dar nici în oferta de cursuri
postuniversitare de lungă durată pentru medici (o excepție
efemeră: UMF „Grigore T. Popa” Iași).
Eforturile
făcute în ultimii ani de un inimos colectiv din diverse
specialități medicale, din întreaga țară, au făcut
posibilă (și cu sponsorizarea International Association for the Study
of Pain – IASP) apariția unui volum care demonstrează caracterul
interdisciplinar al terapiei durerii și sugerează necesitatea de a
forma specialiști în acest domeniu („Terapia durerii”, coordonatori științifici Ostin C. Mungiu și Dorel Săndesc,
coordonator editorial Aurel F. Marin).
Considerăm
că este momentul potrivit ca factorii de decizie să ia inițiativa
formării unui grup de lucru sau a unei comisii pentru elaborarea unei
strategii adecvate și pentru pregătirea de cadre specializate
(algeziologi) după modelul deja existent în alte țări (de
exemplu, Israelul, la o populație de opt milioane de locuitori, are 90 de
specialiști în terapia durerii). Ar fi o inițiativă lăudabilă,
mai ales că anul 2018 a fost declarat de IASP „Anul mondial pentru excelență
în educația în
domeniul durerii”.
