Băieţelul meu, în vârstă de 8 ani, a fost
diagnosticat cu diabet zaharat tip 1, de peste cinci ani. De atunci este în
evidenţă la Spitalul „M. S. Curie“ din Bucureşti, sub competenta supraveghere a
dnei dr. Mihaela Mihu, căreia îi suntem profund recunoscători pentru starea lui
foarte bună, în sensul unui control glicemic optim.
Anul trecut am decis să ne internăm la
Centrul Medical de Evaluare şi Recuperare pentru Copii şi Tineri „Cristian Şerban“
din Buziaş. Aflasem de mult timp lucruri deosebite despre acest spital, din
media şi de la mulţi copii care fuseseră deja internaţi acolo. Nu îmi închipuiam
că internarea în centrul menţionat va fi atât de utilă unui copil mic, dar
recunosc că m-am înşelat.
În urma zilelor petrecute acolo, consider că
este vorba de o instituţie medicală românească de elită, cu personal competent
şi cu organizare ireproşabilă. Saloanele sunt excelente, mobilierul adecvat,
nou, întregul ansamblu fiind completat de o alimentaţie (atât de importantă
pentru tratamentul diabetului) ştiinţific întocmită şi de o foarte bună
calitate, precum şi de condiţii de educaţie medicală, de joacă şi de recreare
(parc, sală de sport cu toată aparatura necesară, piscină, terenuri de sport
etc.) excelente.
Desigur că actul medical complet este reprezentat
atât de examinarea clinică, studierea investigaţiilor, stabilirea
tratamentului, cât şi de educaţia sanitară completă, la care părinţii copiilor
trebuie să participe.
În această afecţiune, cred că instruirea
familiei are o importanţă mai mare decât în oricare alta. Aşa cum ştim, în
jurul unui pacient cu diabet zaharat ar trebui ca o întreagă echipă să
colaboreze pentru stabilirea planului de îngrijiri: medic, asistent medical,
dietetician, psiholog, dar un membru determinant al echipei trebuie să fie familia copilului. Diabetul ne
obligă să ne schimbăm stilul de viaţă şi concepţiile despre alimentaţie, iar părinţii
trebuie să cunoască în detaliu toate aspectele bolii, pentru a fi cu adevărat
de folos micilor pacienţi. Or, aici sunt îndeplinite toate condiţiile necesare
pentru ca părinţii să înveţe să trateze acasă diabetul propriului copil. În
fiecare serie, dl prof. dr. Viorel Şerban şi echipa sa de medici organizează
lecţii, atât pentru părinţi, cât şi pentru pacienţi. Ni se explică manifestările
bolii, simptomele hiperglicemiei, dar şi ale hipoglicemiei, cum trebuie să acţionăm
în fiecare situaţie, cum ajustăm dozele de insulină şi aportul de glucide. Noţiuni
teoretice şi practice la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Părinţii şi ceilalţi
membri ai familiei trebuie să-i acorde sprijin competent, informat, în permanenţă,
copilului cu diabet, pentru a-l ajuta să crească armonios.
Copilul meu, la scurt timp după ce a început
clasa I, m-a întrebat: „Mami, de ce numai eu am diabet? Eu m-am uitat cu atenţie
în clasă şi nu am mai văzut niciun copil care să facă insulină“. Iată un alt
motiv pentru care am străbătut întreaga ţară pentru a veni la Buziaş: am dorit
să vadă că sunt mulţi copii ca el, care pot trăi frumos şi aşa. În acest
minunat aşezământ, copiii cu diabet se întâlnesc, se cunosc, se împrietenesc!
În luna mai a acestui an, necazurile s-au abătut
asupra Centrului. Un incendiu izbucnit pe neaşteptate a cuprins în câteva
minute acoperişul clădirii principale. Echipa nu s-a dat bătută şi s-a
mobilizat rapid după nefericitul eveniment. Aşa cum spunea Kipling: „If you can bear to hear the truth you’ve
spoken, Twisted by knaves to make a trap for fools, Or watch the things you
gave your life to, broken, And stoop and build ‘em up with worn-out tools“.
Oamenii de aici au reorganizat totul pentru ca programul terapeutic să nu fie
întrerupt. Programările s-au făcut în continuare!
Am revenit deci în luna iulie la o nouă
internare. De când ne-am apropiat, am văzut schelele înălţate semeţe spre cer.
Clădirea rănită aşteaptă să îmbrace o nouă haină, pentru că mulţi copii vor
veni în continuare, să găsească aici înţelegere, alinare, prietenie şi multă,
multă Iubire! Ca pasărea Phoenix, trebuie să renască!
În primul rând, vreau să mulţumesc celor ce
au conceput şi construit Centrul, familiei prof. dr. Viorel Şerban. Iubirea şi
recunoştinţa noastră le vor da forţa şi puterea de a merge mai departe! Apoi, îi
vom ajuta pe pacienţii precum copilul meu, spunând tuturor ce se întâmplă în
acest spital. Cred că toţi copiii cu diabet zaharat şi toate familiile lor
trebuie să vină aici.
După o zi plină, după orele de curs şi altele
în care răspunde cu răbdare la întrebări, seara, domnul profesor priveşte cu
mulţumire şi cu plăcere jocurile vesele ale unor copii satisfăcuţi, ale căror
chiote şi larmă străbat văzduhul. De unde un copil cu nume divin priveşte şi se
bucură.
Mulţumim, Cristian! Mulţumim, domnule
profesor!
