A terminat liceul cu
zece, dar la final i s-a făcut o nedreptate. La examen în facultate a fost
întrebată ce caută la Medicină dacă nu are rude medici. Când a venit examenul
pe post i s-a spus să nu îndrăznească să se înscrie ca să nu supere pe cine nu trebuie.
Merita, dar ca să obțină a trebuit să își aranjeze examenul. Merita, dar i s-a
spus să plece din țară mai bine.
O poveste, un narativ,
narativul unor generații. Pentru ce toate eforturile? Pentru ce mai există
eforturi dacă meritele se obțin prin alte căi? Intelectualii au suferit pe
vremea comunismului o teamă ce a construit o uniune profesională excepțională.
Comunicarea nu era așa facilă și teama era omniprezentă. S-a muncit și s-au
învins piedici excepționale, totul pentru calificare, totul pentru valoare. Nu
puteai înțelege această luptă dacă nu pricepeai teama. Transgenerațional, teama
se transmitea și devenea valoare pentru că te construia. Preluai meseria
părinților din pasiune și din cauza faptului că nu mulți alții puteau prelua în
locul tău asemenea responsabilități. Pentru a intra în anumite categorii
profesionale trebuia să înțelegi și să fii dispus spre multe sacrificii. După
ce îți asumai asta și intrai, puteai deveni chiar valoros.
Adulții, deveniți acum
părinții noilor posibili conducători de generație, aleg calea ușoară dar
folosind diferit o teamă care nu a dispărut. După lupte nesfârșite cu sistemul,
cei care au acum puterea de decizie uită valorile și nu-și înțeleg puterea. Cum
altfel se poate ca familii renumite să își posteze copiii în roluri pe care
evident nu le merită?
Suferința părinților nu
aduce merite copiilor. Copiii nu învață principiile, ci primesc merite
nemeritate și nu experimentează eșecul. Dacă meriți să pierzi trebuie să o faci
cu grație și asta în sine este o valoare, un câștig.
Europenii nu pricep așa
ușor luptele românești iar românii nu pricep așa ușor lipsa încruntărilor și
zâmbetele străinilor. Confortul de a lăsa în spate sistemul românesc nu e o
valoare și nu e un defect, este o mișcare. Te-au lovit încă întrebările: „Cine
o să aibă grijă de sănătatea părinților tăi, de sănătatea ta? Cine îți va plăti
ție pensia?“. Mă gândesc la această viitoare presiune ca la ceva de valoare, ca
la ceva ce schimbă fundamental lucruri de neschimbat până acum.
Rușinea e semn că mai
există piloni morali acolo unde evidența greșelilor îngroapă. Mie, și multora
ca mine, ne este rușine de deciziile ușoare, prea ușoare. Ca medic, proprii
piloni morali, chiar dacă nu trebuie impuși, oferă un echilibru fundamental,
ție și pacienților tăi. Uneori, tu ești pilonul de normalitate într-o lume
profund deformată. Tu și pilonii tăi morali existați ca sistem de raportare la
normalitate. Nu de un sistem moral, de un sistem de valori, de dreptate avem
noi, românii, nevoie astăzi? Mă încrunt în fața celor care zâmbesc acestei
înșiruiri ca în fața a ceva naiv. Da, poate că europenii nu au atâta patetism,
atât năduf. Au mai puține riduri, mai multă bucurie. Dar, în majoritatea lor,
ei au adoptat mentalități ce s-au dovedit sănătoase și nu văd de ce nu le-am
adopta și noi.
Sistemele sunt
construite de oameni. Ele nu au viață fără oameni. Tu și eu suntem sistemul. Tu
și eu indicăm Germania, Marea Britanie, Irlanda, țările nordice tinerilor
medici. Tu și cu mine suntem cei nedrepți. Cu generația mea cred că se stinge
posibilitatea aruncării vinei pe comunism. Suntem ultimii care au trăit vag
acele timpuri. Cei de după noi văd doar ce le arătăm. Aici intervine alegerea.
Cam cât o să putem
învinui ceva construit chiar de noi? Cât vom mai putea indica alte țări pentru
valorile românești? Cât vor mai tolera copiii să fie postați în poziții
socio-profesionale pe care nu le merită și uneori nici nu le doresc? A luat
zece copilul altcuiva, dintr-o familie necunoscută, al tău a meritat mai puțin?
Înghite, respiră și permite! Nu îl conduci spre eșec, ci îl împiedici să devină
un ratat.
