Reuşita unui popor este condiţionată de mai
mulţi factori, de dotarea lui naturală, de resursele existente, de organizarea
socială, în care sistemul de învăţământ şi cel de sănătate au o importanţă
capitală. În cele ce urmează, analizăm câtevafenomene existente în sistemul de învăţământ autohton, făcând, la final,
trimitere directă către învăţământul medical. Folosim, în acest sens, mai multe
surse de informare, discuţiile cu colegii din sistemul de învăţământ şi
experienţa noastră de profesor universitar.
Învăţământul asigură două aspecte fundamentale: pregătirea intelectuală a noii generaţii,
pentru a putea dobândi competenţe profesionale; educarea oamenilor, pentru a se adapta şi integra armonios în
societate. Trebuie să recunoaştem că, de multe ori, programele de învăţământ
pun accentul aproape exclusiv pe învăţare şi prea puţin pe educare. Malcolm S.
Forbes (1919–1990) împărtăşea ideea că „scopul educaţiei este să înlocuiască o
minte goală cu una deschisă“. Pentru Victor Hugo (1802–1885), „cel care
deschide uşa unei şcoli, închide o închisoare“. La rândul său, Albert Einstein
(1879–1955) afirma că „educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai
învăţat în şcoală“. Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) spunea că „rădăcinile
educaţiei sunt amare, dar fructele ei sunt dulci“.
Învăţământul
preuniversitar
În învăţământul
preuniversitar asistăm la o serie de fenomene nefavorabile dezvoltării şi
evoluţiei sociale a tinerei generaţii.
Manualele alternative au introdus o mulţime
de variabile necontrolate în procesul achiziţiei de cunoştinţe, o inegalitate a
instruirii şi, deci, o evoluţie incertă a tuturor categoriilor de copii. Deşi
există mai multe manuale alternative acceptate de forurile de specialitate,
totuşi, unele sunt mai consistente şi mai relevante decât altele. Aceste
diferenţe creează probleme în evaluarea lucrărilor la examenele de admitere.
Trebuie să recunoaştem că multe comisii preferă anumite manuale şi se confruntă
cu situaţia ca în timpul corecturii tezelor să constate că unii candidaţi au
învăţat bine, însă parcă nu au atins grila. „Nu e vina lor“... şi de aici încep
adaptări ale sistemului de punctaj, aşa încât nimeni să nu fie dezavantajat.
Ajungem deci la un sistem de probabilităţi...
Instabilitatea carierei didactice din învăţământul
preuniversitar este o altă problemă. Un număr imens de suplinitori este supus
anual unor examinări pentru a ocupa locurile vacante din schemele de personal
ale instituţiilor de învăţământ. Fluctuaţia de personal didactic nu permite
crearea unor relaţii de continuitate în colaborarea cu elevii şi menţine o
stare de tensiune în sistem, cu efecte directe asupra (ne)atingerii
obiectivelor educaţiei. În şcoli există diverse categorii de consilieri, care,
iarăşi, sunt plimbaţi anual de la o şcoală la alta sau de la un liceu la altul.
Se înţelege că un consilier „plimbat“ nu poate crea o relaţie stabilă cu
clientul (elev) şi nu poate continua demersul, pentru că mereu o ia de la
început. În fiecare an, începe activitatea în altă instituţie, unde trebuie să
se integreze în alt colectiv. Până se integrează, trebuie să îşi facă bagajele
de plecare.
Plata cadrelor didactice este sub nivelul
demnităţii. Pentru a progresa în carieră, profesorii dau examene de grad, însă
sporul salarial pentru obţinerea unui nou grad este insignifiant. Oricâtă
motivaţie şi entuziasm ar avea dascălii din această ţară, este aproape
imposibil să îi motivezi cu asemenea salarii. De aici rezultă o viaţă modestă,
care, la un moment dat, duce la plafonare şi rezultate modeste. Aşa dispare
entuziasmul în şcoli, iar profesorii vin doar „ca să ia un salariu“. Ajungem la
credinţa că „pe banii ăştia nu le putem cere mai mult“... Ceea ce nu e bine.
Este o stare de compromis, care se prelungeşte în nenumărate alte compromisuri,
legate de performanţele elevilor: dacă nu pot cere mult de la profesori, cum să
cer mult de la elevi?!
Birocratizarea excesivă a activităţii
cadrului didactic. Există nenumărate rapoarte, formulare pe care trebuie să le
construiască un profesor din învăţământul preuniversitar, aşa încât îi rămâne o
cantitate minimă de energie şi timp pentru a se mai pregăti sau inova o
strategie de lecţie reuşită. În loc să acumuleze competenţe tot mai multe, să îşi
rafineze abilităţile didactice, profesorii devin nişte „scriitori de rapoarte“.
Astfel, sistemul îi ţine „ocupaţi“, „în activitate intensă“, însă fără
rezultate didactice. Nu insistăm asupra întrebării retorice: cine se uită pe
acele hârtii, cine le poate valorifica, la ce folosesc ele? Probabil că sunt
necesare unele, dar mult mai puţine...
Criza socială, în plină derulare la
toate nivelurile, a afectat implicarea copiilor şi a familiei în concentrarea
pe randamentul şcolar. Multe familii s-au destrămat, fiind nevoite să lucreze
la mare distanţă de casă (în străinătate), lăsând copiii fără suportul necesar
dezvoltării la vârstele cele mai sensibile. De aici a rezultat creşterea numărului
comportamentelor dezadaptative, mergând de la absenteism masiv până la consum
de substanţe interzise.
Modernismul societăţii
„capitaliste“ a pus la dispoziţia populaţiei un arsenal tehnologic util
implementării unor proiecte şi obţinerii unor progrese în învăţare. Există
softuri, materiale extrem de interesante care facilitează activitatea didactică
şi de învăţare, însă posibilitatea de achiziţie a acestor materiale este
limitată de constrângerile financiare. Nu trebuie omis nici că utilităţile
tehnologice au fost folosite limitat şi chiar incorect. Modernismul, cu facilităţile
sale de acces la internet, a produs nu o lărgire autentică a câmpului
investigativ, ci o limitare a acestuia: copiii nu mai citesc în cărţi, ci pe
internet (unde materialele, de cele mai multe ori, nu au un aviz ştiinţific şi
au un volum redus), citesc tot mai puţin, nu citesc lucruri cu impact pozitiv
în educarea lor. Copii nu îşi mai dezvoltă memoria, preferă să înveţe puţin şi
se sustrag, „fug“ de efortul intelectual. Foarte mulţi sunt adepţii jocurilor
computerizate şi consumă mult timp în activităţile statice de loisir cibernetic toxic (calculator,
cameră întunecată, fumat excesiv, izolare socială). Rezultatele de la examenul
de bacalaureat din ultimii ani sunt îngrijorătoare...
Pentru remedierea situaţiei şi reducerea sau
anihilarea acestor fenomene există următoarele direcţii: • standardizarea conţinutului
de învăţat – cel mai bun manual, definirea unor ghiduri şi materiale
„universale“ pentru predare: de exemplu, la geografie sau istorie materiale –
video/filme, exerciţii şi materiale în format text adunate într-un portofoliu
pe care cadrul didactic îl aplică (tinerii profesori nu trebui să îşi
construiască portofoliul în ani de zile, e nevoie să îl deţină de la început) •
găsirea unor soluţii pentru a realiza o stabilitate reală a cadrelor didactice
pe posturi, corelată cu promovarea celor mai buni dascăli, prin examene
periodice consistente • introducerea în activităţile didactice a unor
discipline şi conţinuturi care folosesc în viaţă (ştiinţă, artă, abilităţi
practice) • reducerea birocratizării activităţii cadrelor didactice şi oferirea
unor portofolii, materiale utile predării şi atragerii elevilor către viaţa ştiinţifică
(poate că într-o zi tinerii vor avea alte valori decât nonconformismul creat de
„acţiunile interzise“ şi se vor orienta către a dovedi că ies din comun prin
idei şi proiecte creative; „cei mai teribili“ vor fi aceia nu care fumează sau
beau cel mai mult din grup, ci aceia care vin cu idei interesante şi arată cât
de inteligenţi sunt) • accesarea şi folosirea constructivă a facilităţilor
tehnologice, informaţionale pe care societatea modernă le oferă • controlul şi
îndrumarea atente din partea factorilor de suport familial şi social;
societatea trebuie să găsească soluţii pentru menţinerea integrităţii familiei şi
a stării ei de bine (susţinere financiară prin proiecte structurale sau de alt
gen, locuri de muncă).
Învăţământul
universitar
În învăţământul universitar am asistat la
schimbări de mare amploare. Exigenţele pentru activitatea de cercetare au
crescut foarte mult, activitatea de informare, pregătire a fost avantajată de
deschiderea oportunităţilor de a studia în străinătate, de a participa la
evenimente ştiinţifice internaţionale, de a concura pentru finanţarea
proiectelor, de a face documentări în baze de date, prin internet etc. Totuşi,
multe controverse şi probleme au marcat învăţământul universitar românesc (ne
referim aici la cel de stat, cel privat neintrând în analiza noastră).
Instabilitatea criteriilor de promovare a fost o tendinţă
constantă. Fiecare regim politic (indiferent de culoarea politică) a promovat
un sistem mai „blând“ sau mai „dur“ de promovare. Sistemele „blânde“ au permis
accesul necontrolat în aria universitară a unor pretendenţi, dintre care mulţi
s-au dovedit necompetitivi. In extremis, unii candidaţi admişi au fost sub
nivelul optim, angajarea lor fiind mai mult un gest de ajutor social: „să aibă şi
ei un serviciu“. Criteriile „dure“ au facilitat o selecţie mai bună, însă cu
multe suspiciuni şi interpretări, respectiv: după ce mulţi au devenit profesori
evaluaţi după criterii „blânde“, au devenit adepţii sistemului „dur“, ceea ce a
condus la acuze privind favorizarea apariţiei unui „plafon de sticlă“ care face
dificilă promovarea noilor candidaţi. Dar schimbarea periodică a criteriilor de
promovare a fost criticată şi pentru că a avut un caracter imprevizibil. Ar fi
fost de dorit ca schimbările să fie anunţate din timp, pentru ca pretendenţii să
îşi orienteze eforturile către criteriile declarate. O altă critică a fost
aceea că schimbarea criteriilor este special concepută pentru a facilita
accesul anumitor candidaţi care au o anumită compoziţie a dosarelor de concurs
(aşa-zise criterii „cu dedicaţie“)!
Presiunea pentru a publica preponderent în
reviste cotate ISI
a fost, la rândul său, controversată. Avantajul enorm al acestei tendinţe este,
desigur, intrarea autorilor români în literatura mondială şi focalizarea lor pe
cercetare autentică. Dezavantajul este dat de restrângerea activităţilor
cadrelor universitare în favoarea publicării de articole şi mai puţin către
formarea tinerelor generaţii de specialişti. Cadrele didactice universitare
sunt scriitori de articole, cercetători ori formatori? Sau ar trebui să fie
toate acestea?! La această întrebare nu se poate răspunde cu „fiecare cum
poate“, ci este necesară o strategie mai coerentă şi mai elaborată de formare a
cadrelor didactice. Deşi legislaţia prevede că formarea profesională este o
obligaţie a instituţiilor, totuşi, foarte puţin se ţine cont de acest
deziderat, în multe universităţi nu există programe, planuri de formare a
personalului academic, ci se preferă formula: „fiecare se descurcă cum poate“.
Un
alt aspect critic este lipsa unor pârghii
legislative de stimulare a celor mai bune cadre didactice universitare. De
exemplu, legea prevede nişte criterii de performanţă pentru promovare, însă nu
prevede obligativitatea ca acestea să fie luate în calcul când se stabilesc
normele didactice şi salariile de merit. Acestea sunt „la decizia conducerii“.
Astfel, s-a ajuns la paradoxul că, în unele instituţii de învăţământ academic,
cei mai performanţi au fost izolaţi, li s-au dat norme periferice, nu li s-au
oferit facilităţi de motivare, cel mult li s-a dat de înţeles: „munceşti pentru
tine, dacă vrei să promovezi“. În mod contrar, au existat situaţii în care cei
mai puţin performaţi au beneficiat de norme de cumul, de salarii de merit şi
alte bonificaţii, de normele didactice pe care le-au vrut. Cu alte cuvinte,
golul legislativ şi cultura de tip „clan“ în universitate au permis răsturnarea
valorilor.
Salariile precare reprezintă o altă
„bubă“ a carierei universitare. Un asistent universitar poate avea un salariu
de 1.000 de lei, un lector – de 1.300 de lei... În învăţământul universitar
românesc, trebuie să ajungi profesor universitar ca să poţi trăi decent. Până
atunci, fiecare „se descurcă cum poate“. Astfel, mulţi tineri aspiranţi la
dezvoltarea carierei sunt îndrumaţi să îşi găsească de lucru prin alte părţi,
ca „să îşi completeze venitul“. Cum se corelează această realitate cu
orientarea către cercetare este lesne de înţeles: dacă munceşti în alte activităţi
decât cele de cercetare, atunci energia vitală, creativă se stinge şi dispare.
În final, rezultatele sunt pe măsură.
Lipsa unor programe de mentorat este profund resimţită
de cei care nu au îndrumători de carieră. Mulţi dintre cei admişi în învăţământul
universitar nu beneficiază de programe de mentorat, nu au un îndrumător real,
care să le acorde sprijin. Ei sunt lăsaţi liberi, să supravieţuiască, să găsească
soluţii la problemele cu care se confruntă. Astfel, un anumit randament
academic care s-ar obţine după trei ani de carieră universitară, este obţinut
abia după un deceniu. La această carenţă se adaugă şi inexistenţa unor planuri
de succesiune. Adică, înainte ca un profesor să iasă la pensie, legea nu îl
obligă să pregătească un succesor. De multe ori, cei care preiau responsabilităţile
„o iau de la început“. Chiar dacă profesorii argumentează că „nu au avut pe
cine lăsa în loc“, totuşi, credem că este responsabilitatea lor să selecteze
atent şi să formeze tânăra generaţie de cadre universitare şi de cercetători.
Lipsa unei legislaţii care să solicite
actualizarea programelor de învăţământ. În general, în România, fiecare profesor îşi
elaborează un curs şi le cere studenţilor să înveţe din el. Nu contează dacă
manualul respectiv este depăşit din punct de vedere ştiinţific. Gradul de
completitudine, relevanţă, aplicabilitate nu este controlat de nimeni. Dacă
sugerezi unora să îşi revizuiască cursurile, se supără. Sperăm să nu se
îndeplinească vorbele lui Cehov: „universitatea dezvoltă toate aptitudinile, inclusiv prostia“.
Competiţia neloială pentru proiectele de
cercetare finanţate
a adăugat o nemulţumire în plus aspiranţilor la cercetare şi la completarea
veniturilor prin activităţi academice. În cercurile academice, s-a observat că,
de obicei, câştigătorii competiţiilor de grant sunt aceiaşi. Când lucrurile au
devenit prea vizibile, atunci a început strategia de modificare a criteriilor
de eligibilitate pentru directorii de grant. Din aceste „plimbări de criterii“
s-au făcut iarăşi reglaje pentru cei care „trebuie să câştige“. În plus,
comisiile româneşti de analiză a proiectelor au favorizat uneori (sau de multe
ori) anumiţi candidaţi.
Oportunităţile de participare în proiecte
structurale
au fost salutare, dar şi criticate. Au apărut activităţi centrate pe resurse
umane şi pe alte domenii. Multe s-au concretizat în acţiuni didactice, bine plătite
şi cu impact în formarea profesională a diverselor categorii profesionale. Evaluarea
rezultatelor este incertă (ceea ce s-a predat poate că nu a fost util ori s-a
uitat). Mulţi afirmă că banii respectivi se investeau mai bine în alte realizări,
cu impact pe termen lung (institute de formare, centre de training etc.).
Recent, proiectele structurale au fost blocate pe temeiul că nu au produs
rezultate vizibile. Asupra acestei controverse încă există dezbateri.
Învăţământul medical
În învăţământul medical, o problemă majoră
este multiplicarea extremă a numărului de
locuri la facultăţile de medicină. Nu credeam că vreodată, la medicină, se
va intra cu media 5 (cinci!), că ar putea absolvi facultatea studenţi cu medii
foarte modeste. În medicină nu trebuie să existe tratament sau intervenţii de
nota 5, nici de 6, ci numai de 10. „Nota maximă“ înseamnă salvarea vieţii,
oricare alt calificativ este impropriu.
De
asemenea, învăţământul medical suferă de scăderea
popularităţii, a atractivităţii. Tinerii nu mai vor să fie medici, să
urmeze un drum atât de greu pentru ca la finalul lui să se trezească propuşi
pentru şomaj. Cariera medicală, atât de grea prin specificul ei, este şi mai
mult îngreunată de multiplele lacune ale sistemului social şi ale celui de sănătate.
Medicii sunt trataţi tot mai des ca nişte răufăcători, nu primesc salarizarea şi
respectul cuvenite. Niciodată un medic nu va fi „un prestator de servicii“, ci
un „binefăcător“, omul care aduce viaţa, care salvează viaţa, care redă speranţa.
Şi
în sistemul de învăţământ medical se regăsesc fenomenele enunţate mai sus. În
acest context, se instituie necesitatea de a ne responsabiliza pentru
remedierea situaţiei.
Posibile soluţii
Având
în vedere cele comentate, propunem următoarele acţiuni:
• angajarea
în învăţământul universitar a celor care deja au dovedit capacitate intelectuală
avansată, care au deja rezultate, anularea practicilor de acces permisiv, de
oferire a şanselor celor care nu se descurcă în ariile sociale aplicate;
• instituirea
unui sistem corect, echitabil (conform cu performanţele), de alocare şi
stimulare a normelor de activitate didactică şi a altor oportunităţi;
• creşterea
competenţelor de scris academic şi de cercetare;
• dezvoltarea
programelor de învăţământ, pentru a fi competitive la nivel european;
• dezvoltarea
unor planuri de carieră şi de succesiune în viaţa universitară;
• competiţia
loială pentru proiectele de cercetare;
• orientarea
proiectelor structurale către obiective tangibile şi achiziţii cu impact;
• acordarea
unei atenţii sporite învăţământului medical şi implicarea tuturor actorilor cu
funcţii de răspundere în demersurile de revigorare a acestui sistem.
Desigur,
cele scrise de noi mai sus nu epuizează paleta largă de probleme şi remedii
existente în învăţământul românesc. Un lucru este foarte clar: asistăm la o
serie de fenomene nefaste dezvoltării autentice a sistemului de învăţământ, cu
efecte devastatoare asupra evoluţiei noii generaţii. Uneori, avem impresia că
se doreşte distrugerea „fără milă“ a
acestui sistem, pentru a contribui la adâncirea crizei sociale din această ţară.
Nu putem ignora progresele existente, dar, în egală măsură, nu putem ignora
multiplele modalităţi prin care învăţământul românesc s-a degradat în multe din
mecanismele sale. Este necesar ca toţi responsabilii din sistemele care oferă
educaţie, formare pentru viaţa profesională să adere la o nouă filozofie a
construirii viitorului acestei naţiuni, dar şi pe aceştia cineva trebuie să îi
înveţe să gândească altfel lucrurile („societatea trebuie să se simtă
responsabilă pentru educaţia copiilor, dar şi pentru cea a adulţilor de orice
vârstă“ – Erich Fromm). Dacă aceia care au în mână deciziile pentru învăţământul
românesc nu vor putea schimba optica, rezultă că e necesar ca discipolii celor
mai bine intenţionaţi mentori să fie educaţi să aibă ataşament pentru îndeplinirea
autentică a misiunii sistemului de învăţământ din această ţară.
