În structurile guvernamentale moderne, când
se prezintă componenţa executivului, ministerele care „luptă“ au rezervate cam
ultimele trei locuri de pe listă. Primele fotolii sunt blocate de ministere
care de obicei „gestionează“ câte ceva ori – cum este cazul armatei – luptă,
din fericire, foarte rar; în rest, se pregătesc pentru situaţii imprevizibile,
neclare şi nedorite. Nu ar conta, până la urmă, cine ocupă locurile din fundul
sălii, dacă tratamentul ar fi potrivit şi onest pentru toţi, dar, când
resursele şi vectorii de acţiune se împuţinează tocmai pentru cei care sunt
într-o alertă neobosită, avem în faţă o situaţie absurdă şi pernicioasă. Ea
durează de atâta vreme încât percepţia publică o adoptă ca pe o fatalitate şi
se resemnează cu soluţii provizorii.
Deşi toată lumea poate înţelege că în
domeniul sportiv se luptă pentru doborârea unor recorduri, că în aria învăţământului
se lucrează cu toate forţele contra ignoranţei şi că în planul sănătăţii războiul
împotriva bolilor ori cel de prevenire a pericolelor epidemice uriaşe este
continuu şi nemilos, atitudinea şi acţiunile de sprijin în contul acestor zone
sunt departe de a fi acoperitoare. Sportul, Învăţământul şi Sănătatea – acestea
ar fi cele trei ministere în care războiul este permanent şi unde victoriile
sunt socotite normale iar eşecurile sunt de neînţeles şi de neiertat.
În chestiunea Sănătăţii, paradoxul constă în
faptul că problemele care aşteaptă rezolvare sunt atât de serioase, presupunând
o atenţie şi o concentrare de bunăvoinţă atât de importantă, încât factorii
decizionali preferă să amâne ori să ignore nişte măsuri fireşti şi imediate.
Când împrejurările devin critice, de obicei se pronunţă sentinţe care zdruncină
sistemul şi îl derutează într-un mod care amplifică problemele, produce
confuziune organizatorică şi practică, dar calmează opinia publică.
Se întrebuinţează, de regulă, două metode.
Prima este schimbarea legii, care nu va schimba situaţia din realitate. Medicii
vor fi trataţi tot ca nişte „furnizori de servicii“ oarecare, spitalele şi
ambulatoriile vor fi aceleaşi, medicamentele vor fi insuficiente ori se vor
risipi la fel ca până acum, iar capacitatea de muncă şi abnegaţia personalului
nu va putea creşte peste limitele demult atinse. A doua metodă a fost şi va rămâne
– poate încă multă vreme – schimbarea ministrului. Din acest punct de vedere,
la Ministerul Sănătăţii, periplul miniştrilor a devenit o regulă nefastă dar
persistentă. De la crearea acestei instituţii, sunt mai puţin de zece miniştri
care au avut un mandat întreg, majoritatea au funcţionat doi sau trei ani,
unul, în situaţia de excepţie pozitivă, a lucrat mai mult de două mandate, iar
altul, ca o excepţie contrară, numai două zile.
În momentul de faţă, problema sănătăţii pare
atât de complicată încât se induc ambele metode aproape deodată: schimbarea şi
punerea în aplicare cu celeritate a legii sănătăţii este inevitabilă şi
obligatorie, iar preluarea portofoliului sănătăţii de către dr. Raed Arafat
este deja un fapt.
Publicul şi corpul medical, egal de
sensibile faţă de o anumită etică a muncii, vor acorda credit şi sprijin moral
actualului titular de la sănătate, dar sunt indicii că şi acesta, cunoscând
limitele şi cerinţele domeniului, are rezerve faţă de prelungirea mandatului său
după apropiatele alegeri generale. Deocamdată, s-a creat impresia că, prin
implicarea unui medic pragmatic şi deloc situaţionist la acest minister
dificil, nu este încă o alegorie. Se structurează astfel platforma pentru
clarificarea neliniştilor şi temerilor pe care foarte mult elaborata şi
ubicuitara lege a sănătăţii le va elibera, fără nicio îndoială. Dar măcar să ştim
odată care vor fi acelea.
