Constituţia OMS a intrat în vigoare în 1948, cu prevederi largi în domeniul sănătăţii, printre care şi organizarea serviciilor tehnice, de epidemiologie şi statistică, unul din obiective fiind eradicarea bolilor endemo-epidemice. Primul regulament internaţional a apărut în 1951, şi a fost revizuit de şapte ori între 1957 şi 1998. În 2003, OMS instituie un grup internaţional de lucru, care se întruneşte şi negociază, în 2004 şi 2005, regulamentul fiind aprobat de Adunarea generală OMS în 2005 şi intrat în vigoare la 15 iunie 2007. Regulamentul complet revizuit a înlocuit prevederile de supraveghere epidemiologică, formulate de regulamentul din 1969.

    Regulamentul actual propune definiţii noi, termenii anteriori, „boală“ şi „eveniment“ fiind largi, deoarece nu includeau şi evenimentele în care agentul cauzal nu era cunoscut, indiferent dacă erau la originea unui act neintenţionat sau deliberat (agenţi infecţioşi, chimici şi radiologici). Definiţiile era necesar a fi stabilite pentru aplicarea corectă a prevederilor, în condiţiile în care boala este considerată manifestarea sau condiţia medicală, indiferent de origine şi sursă, care are sau ar putea avea capacitatea de a vătăma sănătatea umană. Evenimentul este definit drept o manifestare a bolii sau situaţia care creează un potenţial pentru apariţia unei boli. Regulamentul consideră supravegherea drept colectarea sistematică, continuă, colaţionarea şi analiza datelor de sănătate publică, urmată de diseminarea informaţiilor, la timp, în vederea evaluării şi răspunsului de sănătate publică necesar. Actualul Regulament Internaţional (International Health Regulation = IHR) este susceptibil de modificări menite să-i reducă „slăbiciunile“ de care a dat dovadă, în domeniul supravegherii şi raportării, chiar în cazul celor trei boli enumerate şi specificate expres (pestă, holeră, febră galbenă). Raportarea acestora este adesea incompletă, întârziată, motivul principal fiind evitarea „stigmatizării“ ţării care face asemenea declaraţii, cu intenţia de a evita raportarea, holera fiind înregistrată cu termenii generici, diaree acută, apoasă.

    Complianţa notificării obligatorii se reduce sub presiunea partenerilor de comerţ sau ai ţării în cauză şi se manifestă cu măsuri excesive, nejustificate: închiderea graniţelor, sistarea importului unor mărfuri care nu au rol în transmitere, aşa cum s-a constatat în ţări ale Americii de Sud, în 1991, cu ocazia epidemiilor de holeră, sau, mai recent, în cazul unor ţări asiatice cu ocazia epidemiei SARS. Asemenea practici incorecte, existente şi în trecut, au impulsionat revizuirea Regulamentului Sanitar Internaţional, la acestea adăugându-se şi apariţia unor fenomene precum: emergenţa sau reemergenţ a bolilor. În raportul OMS din 1986 sunt menţionate cel puţin 30 de boli emergente, care ameninţau sănătatea a sute de milioane de oameni. OMS a intervenit în peste 900 de asemenea alerte cu virusurile: Ebola, aviar H5N1, Lhassa, Hantavirus, monkeypox, Nipah-Hendra, Rift Valley, SARS coronavirus, al encefalitei venezuelene de Est, al febrei galbene, West Nile, ca şi în alerte cu Brucella, salmonelle multirezistente, E. coli 157 călătoriile şi comerţul internaţional, din ce în ce mai globalizat. În 2004, valoarea exportului de alimente s-a ridicat la 623 miliarde de dolari SUA, iar exportul produselor agricole la 783 miliarde de dolari. A ieşit în evidenţă pregnant şi adevărul, după care, ori de câte ori infecţiile emergente pătrund în reţeaua comercială internaţională, transmiterea se amplifică şi creşte impactul potenţial, în termeni economici şi umani (Bruce J. Plotkin, 2008) rezistenţa la agenţii cu acţiune antimicrobiană, modificările ambientului, conflictele armate civile emergenţa rezistenţei microbilor care determină boli reprezintă principala provocare adresată supravegherii şi controlului; pe prima linie se situează bolile diareice, HIV/SIDA, tuberculoza şi malaria. Mijloacele de transport rapide favorizează diseminarea ori de câte ori durata transportului este inferioară perioadei de incubaţie. Se mai adaugă diverşi factori de mediu, agresiunea omului asupra naturii, modificarea habitatelor, reducerea biodiversităţii (animale, păsări crescute industrial), migrarea populaţiilor, în condiţii de igienă precare evenimentele cauzate accidental sau deliberat (terorism).

    În absenţa unui vaccin sau a unei medicaţii specifice, metoda izolării până la carantinare a reprezentat principala măsură de control. SARS a scos în evidenţă cât de mult s-a schimbat omenirea şi cât de mult a crescut vulnerabilitatea universală, pe de o parte, iar pe de alta, cât de expuse sunt şi statele bogate, cu standarde de viaţă înalte.

    Două concluzii se impun: • redefinirea responsabilităţilor naţionale, atât comunitatea internaţională, cât şi propriile popoare recunoscându-şi lipsurile în combaterea epidemiei SARS • necesitatea accesului la telefonia mobilă şi la internet, ca mijloc de comunicare şi semnalare rapidă a evenimentelor, în vederea intervenţiilor. Bruce J. Plotkin (2008) subliniază modificarea profilului de sănătate publică, în sensul creşterii conştientizării, prin difuzarea rapidă a informaţiilor (în provincia chineză Guang-Dong, cu ocazia „gripei fatale“ s-au înregistrat milioane de mesaje text, prin telefonia mobilă).

    Regulamentul Internaţional de Sănătate constituie, după încheierea procesului de negociere cu statele membre, un instrument acceptat global, ce reflectă consensul colectiv şi individual privitor la norme legale. OMS este considerat centrul global de supraveghere a evenimentelor cu implicaţii internaţionale. Statele participante îşi asigură şi dezvoltă capacităţile de supraveghere, de intervenţie şi de notificare la OMS, nu numai a evenimentelor care au loc în teritoriul propriu, ci şi din afara lui, colectate şi din surse neoficiale, mass-media, internet, furnizând întreaga informaţie privitoare la respectivul eveniment (articolul 6 IHR). Statele membre au obligaţia de notificare confidenţială şi de consultare OMS, referitor la măsurile de răspuns şi în cazul evenimentelor despre care nu deţin informaţii suficiente pentru a lua decizii. Statele membre raportează şi riscurile de sănătate publică, precum cazurile umane de boli importate, existenţa vectorilor care vehiculează infecţii sau contaminanţi, bunuri, mărfuri contaminate.

    IHR stipulează respectarea confidenţialităţii în transmiterea acestor informaţii, atât timp cât circumstanţele nu justifică un risc internaţional. Contextul care justifică transmiterea informaţiilor privitoare la asemenea evenimente şi altor state participante include situaţia în care directorul general OMS declară emergenţa de sănătate publică de interes internaţional, există difuziune transfrontalieră, iar măsurile de control care s-ar putea lua nu prezintă garanţia succesului, implementarea imediată a măsurilor internaţionale de control fiind însă necesară. Inovaţia fundamentală a regulamentului actual este obligaţia statelor de a organiza şi asigura funcţionarea centrului naţional şi de a demonstra abilitatea de a menţine capacităţile de supraveghere în porturi şi aeroporturi internaţionale şi în centrele de trafic. La nivelul autorităţii primare de sănătate publică (districte, judeţe), prevederile se referă la detectarea cazurilor de boală, a deceselor care depăşesc nivelul acceptat, în funcţie de loc şi timp, notificarea completă (descriere clinică, rezultatele de laborator, sursele şi tipul de risc, numărul de cazuri şi decese, condiţii care afectează probabil transmisia şi măsurile constituite). Nivelul intermediar de sănătate confirmă informaţiile, raportează şi decide măsurile. Informaţiile esenţiale se transmit, la zi, autorităţii naţionale, care evaluează în maximum 48 de ore şi trimite o notificare OMS.

    Ce nu trebuie uitat este că omenirea e din ce în ce mai interdependentă, în domeniul transportului internaţional, transportului, călătoriilor şi sănătăţii publice (Bruce J. Plotkin, şi colab., 2008), ceea ce impune corectitudine şi prudenţă.