Ai terminat facultatea și, cu ochii luminoși, încerci să găsești
un loc unde să practici meseria, să îți dezvolți o carieră și, de ce nu, să
faci lumea un loc mai bun. Cu toate acestea, există pericole de care trebuie să
fii conștient. Unele departamente (secții, catedre) pot să fie străzi
înfundate, în care cariera și visele tale se sufocă și mor. Întrebarea este:
cum recunoști o stradă înfundată, un loc de muncă toxic, încă din primul an? Ar
fi dramatic ca, după zece ani, să realizezi că zecile de mii de ore de muncă au
fost în van – CV-ul tău stagnează, ascensiunea ta s-a oprit, aștepți în
continuare să „meriți“ avansarea, să îți fie recunoscute meritele.
M-am întrebat dacă există vreun indicator care să îți releve
instant faptul că mediul este unul nepotrivit pentru dezvoltarea unei cariere.
Există o multitudine de situații abuzive în mediul academic medical din care se
poate alege – volum excesiv de muncă delegat de profesor sau director, muncă
făcută pentru cei mai bine poziționați în ierarhie pentru care nu primești
recunoaștere (de exemplu, un articol în care apar profesorul, conferențiarul,
șeful de lucrări, dar cel care a scris tot articolul nu apare deloc), munca pe
proiecte unde faci 95% din muncă și primești 2% din bugetul de salarii, faptul
că nu ai voie să discuți cu pacienții până când profesorul sau șeful de secție
nu a vorbit primul cu ei, faptul că trei oameni calificați au dat concurs pe
post dar nu l-a luat nimeni, amintindu-ți-se care este locul tău în lanțul
trofic, faptul că ești lăudat în public de o personalitate mondială din
specialitatea ta este văzut de către profesor ca o ofensă personală.
Indiciul cel mai benign dar cel mai relevant privind existența
unui mediu de lucru toxic este însă sindromul cheii. Cum recunoaștem existența
acestui sindrom? Atunci când profesorul sau șeful de secție ține sub cheie cele
mai valoroase resurse (manuale de specialitate, aparatură exotică, reactivi
etc.). Am întâlnit o situație în care profesorul ținea sub cheie chiar și mașina
de tuns iarba a clinicii. În categoria „sub cheie“ intră și situațiile în care
nu se poate întâmpla nimic fără acordul șefului. Control absolut al resurselor!
Similar cu soțul abuziv care îi ține încuiați pe ceilalți membri ai familiei,
alimentele, hainele... Din nefericire, relația între mulți asistenți sau
doctoranzi și șeful lor este similară cu o relație abuzivă între soț și soție.
Dacă profesorul ori șeful tău ține bunurile sub cheie, fugi!
Schimbă mediul, schimbă clinica, schimbă specialitatea, schimbă orașul. Șeful
care ține „comorile“ încuiate, în loc să le împartă cu echipa lui, în loc să le
utilizeze în comun cu ceilalți, nu va prioritiza niciodată cariera ta, visele
tale, viitorul tău!
Mult mai frecvent întâlnit acum douăzeci de ani, sindromul „cheia“
persistă cu încăpățânare în insule toxice pentru tineri. Spre surprinderea mea,
am văzut situații în care profesioniști tineri (puțin peste 40 de ani), odată
ajunși în vârful piramidei, continuă să încuie resursele și viitorul celor mai
tineri ca ei. Continuă tehnicile de abuz și umilire a celor de sub ei, pe care
le-au experimentat pe pielea lor. Continuă ciclul abuzat–abuzator într-o
spirală fără speranță.
Așa că, dacă realizați că sunteți într-o situație în care este
prezent sindromul „cheia“, într-o situație de abuz, nu vă urâți sau agresați
abuzatorii! Înțelegeți că ei au fost abuzați și mutilați în trecut,
transformați în ceea ce sunt astăzi, după ani de tortură psihologică.
Compătimiți-i și plecați altundeva! Nu investiți în consolidarea carierei în
umbra cheii!
