Noi urma să mergem, să ne uităm la cadavru și să completăm reperele recunoscute pe o foaie de hârtie, apoi să mergem cu lista la examinatori pentru confirmare și notare.
De regulă, reperele se schimbau pe la jumătatea zilei, prin urmare, cei care susţinuseră proba veneau și le spuneau celor care urmau să intre în examen ce-și mai aminteau dintre reperele observate pe cadavrul alocat lor. Mi-a atras atenţia faptul că, spuneau ei, la unul dintre repere, deși sârma înfășura ferm ureterul, răspunsul corect era artera renală. Aflasem și că un coleg i-ar fi spus asistentului examinator despre eroare, dar acesta s-a mulţumit sa-l depuncteze și atât. Vă puteţi imagina că, ulterior, mulţi dintre colegii mei au pretins la rândul lor că au văzut artera renală și au luat nota maximă.
A venit și rândul meu și am picat fix la cadavrul cu pricina. Am identificat ureterul, dincolo de orice dubiu, alături de celelalte repere; majoritatea dintre ele anticipate. Dar, când să scriu artera renală pe hârtie, am avut o mare reţinere. Era un neadevăr, știam asta și nu-l puteam scrie sub nicio formă așa. Nu concepeam să fac pe prostul, chiar dacă mi-ar fi adus beneficii. L-am lăsat necompletat și m-am dus la examinator. În preajma lui era și regretatul profesor Cezar Niculescu, unul dintre profesorii admiraţi de noi toţi pentru claritatea (și umorul) cu care ne explica anatomia, mult diferit de toţi ceilalţi; el avea mereu amfiteatrul plin peste capacitate cu studenţi. Înainte de a le înmâna lista mea, mi-am luat inima în dinţi și am vorbit puţin mai tare, adresându-mă cumva și lui, cu respect, politicos, dar ferm.
Le-am spus că ar putea fi o problemă cu reperul X. Că umblă vorba printre studenţi că ar fi artera, când, de fapt, el este ureter. I-am întrebat dacă vor să clarifice asta mai întâi. Profesorul i-a strâns imediat pe examinatori și am mers împreună la cadavru. Mi-a dat dreptate. M-a felicitat pentru gest. Au făcut și modificarea. Nu știu ce a modificat exact, reperul sau răspunsul. Am plecat încrezător și mângâiat pe suflet că am evitat o minciună atât pentru mine, cât și pentru examinatori. Nu am idee dacă s-a lăsat cu victime printre studenţii care m-au urmat. Pur și simplu, am plecat de acolo cât de repede am putut să-mi savurez în tihnă mica victorie de justiţiar.
Vremea a trecut și foarte mulţi dintre colegii mei de atunci sunt profesioniști respectabili, unii salvează oameni, alţii alină suferinţe, iar alţii și-au căutat, ca și mine, norocul altundeva. Faptul că eu am făcut într-un fel și colegii mei în altul nu avea să ne marcheze individual existenţa. Dar poate că tocmai asta ne-a marcat-o colectiv. Că am învăţat să ne facem frate cu dracu’ ca să trecem lacu’, că am acceptat neadevărul atât timp cât ne-a fost nouă bine, că dacă tot trișam la examen, ce mai contează un mic neadevăr, că nu am învăţat să spunem lucrurilor pe nume într-un mod în care să nu deranjeze, că am acceptat să nu mergem la vârf ca să nu se supere baza.
Și cred cu tărie că mai toate dramele pe care le trăim trecând prin sistemul de sănătate își sug o bună parte din sevă din astfel de întâmplări și atitudini.