Fetiţa se trezise la viaţă într-un sat vâlcean, Măldărești, înconjurat de dealuri molcome şi acoperite cu livezi de mere și de pruni, dar și cu păduri. Golaşă nu era decât culmea muntelui Buila, care, atunci când îşi punea o cuşmă de nori albi, oamenii ştiau că va fi vreme ploioasă. Şi aşa şi era. Casele satului erau frumoase, împrumutând ceva din măreţia Horezului, mănăstirea de dincolo de deal, ctitorită de Domnul Constantin Brâncoveanu. 

Doza de ficțiune: „Fapt divers” de Virgil Răzeșu 

În satul lor, se mai găseau nişte construcţii mai neobișnuite: culele. Una, a lui Greceanu, era mai masivă, mai rece, semănând a fortăreaţă, sub zidurile căreia nu îndrăznea să se joace. Cealaltă, cula lui Duca, era plină de viaţă.  Albul imaculat care o învăluia era numai bine pus în lumină de puzderia de flori roşii, care se iţeau din balcoane, firide şi orice deschidere din zidurile groase.

Tăticul ei, silvicultor al locului, se îngrijea întotdeauna ca din ograda culei să nu lipsească lemnele trebuincioase, şi când se ducea pe la doamna Duca, doritoare de copii, o lua şi pe fetiţa intrată în graţiile doamnei. O învăţa să vorbească franţuzeşte şi îi citea poveşti din cărţile care acopereau doi pereţi întregi.

De lângă casa lor începea drumul către biserică, o biserică
veche şi frumoasă, cu pereţi groși, acoperiţi de picturi. Iarna, drumul acesta devenea un derdeluş numai bun pentru săniuş.

În dimineaţa aceea de Ajun, însorită şi cu zăpadă mare şi pufoasă căzută din belşug, când voise să ia săniuţa, ai săi o opriseră şi îi spuseseră că nu era vreme de săniuş. Trebuia să se îmbrace frumos şi să iasă în uliţă, cu tot satul, pentru că Regina, aflată la Mănăstirea Horezu, avea să treacă, împreună cu tot cortegiul său, prin faţa casei, în drum spre cula doamnei Duca, soţia prim-ministrului (ce-o mai fi şi asta!?), unde avea să petreacă Crăciunul.

Şi chiar aşa s-au petrecut lucrurile: când a sunat nu ştiu ce goarnă, satul a ieşit în păr pe marginea drumului să întâmpine alaiul regal. Ca să vadă mai bine, tăticul ei o luase pe umeri şi se aşezase pe marginea drumului, alături de ceilalţi.

Săniile, trase de caii albi şi voinici de la mănăstire, în sunete zglobii de clopoţei, s-au ivit de departe. Și când Regina, învelită în blănuri albe, a trecut prin dreptul lor, nu ştiu cum şi-a înclinat capul, numai suficient ca fetiţa să înceapă să strige, plină de bucuria copilărească:

— Tăticule, m-a salutat Regina, m-a salutat Regina!
….

Dar vremurile au trecut, pe domnul I.G. Duca l-au asasinat legionarii în gara Sinaia. Apoi a venit războiul cu urgiile lui şi, mai apoi, a venit cealaltă urgie, roşie: Regele şi ai săi au fost alungaţi. Ba într-o iarnă cu viscol, şi ea fusese alungată din casă, împreună cu mama şi surioara ei mai mică, doar cu ce aveau pe ele, ca familie de chiaburi şi duşmani.

Noroc cu bătrâna doamnă Duca, cea care le-a oferit, chiar sub protestele oamenilor cu şepci şi haine de piele, adăpost în cula ei.
…
Din toate cele frumoase câte au fost, mai dăinuia o amintire:
— … m-a salutat Regina!

Citiți și: Caruselul orfanilor