Spectacolul Repetiţie pentru o lume mai bună încearcă să prezinte crâmpeie din viaţa actuală a unor simpli locuitori dintr-un cartier modest. O noutate pe care am remarcat-o, și care merită salutată, este povestea spusă de unul dintre personaje despre cum a fost bătut la Revoluţia din decembrie ,89 (n-am mai întâlnit asemenea declaraţii într-o piesă pe scena unui teatru).

Piesa nu e... o piesă în înţelesul clasic al termenului, cu o acţiune concentrată în jurul unui singur subiect. E un scenariu pe care regizorul Radu Afrim l-a adaptat după bunul său plac. Scenariul - destul de dezlânat - se învârte în jurul unei întâmplări petrecute în sânul unei familii.

Radu Afrim visează în forul său intim spre un teatru total, folosind un ecran care mărește ceea ce se petrece în scenă și un cameraman care filmează acţiunea. Decorul tridimensional este semnat de scenografa Irina Moscu. Coregrafia inspirată este creaţia Flaviei Giurgiu, iar distribuţia este formată din excelenţi actori.

Se remarcă prin jocul lor Marius Manole, Crina Semciuc și Raluca Aprodu. Cele două actriţe execută două momente coregrafice cu mare virtuozitate, fapt pentru care sunt aplaudate la scenă deschisă.

Sunt momente în spectacolul de trei ore, fără pauză, în care Radu Afrim – probabil simţind instinctiv că acţiunea lâncezește și că spectatorul s-ar putea plictisi – introduce scene care n-au practic nicio legătură cu acţiunea.

Un astfel de moment este aducerea în scenă a unei canapele și dansul în jurul ei, efectuat de două personaje secundare, care nu au luat parte până atunci la acţiunea principală. De neînţeles este și momentul în care se joacă fotbal pe toată deschiderea scenei.

Cu toate aceste lungimi, spectacolul este urmărit de publicul numeros (peste o mie de spectatori) cu mare interes – aș putea spune chiar cu sufletul la gură în anumite momente. Semn că spectacolele marca Radu Afrim au publicul lor.

Citiți și: Viziunea picturală a satului românesc