Aflându-mă la Praga, demult, împreună cu trei prieteni, am mers să-i vedem pe cei 12 Apostoli la ora 21:00, în 1982, la „Ceasul astronomic”. Acesta a fost instalat în 1410. Ne-am dus cu 40 de minute mai devreme. Locul era deja plin de oameni, fie cehi, fie turiști. În așteptare, nu-mi mai aduc aminte cum (probabil auzindu-ne vorbind românește), o doamnă mai în vârstă ca noi cu vreo 40 de ani ne-a abordat vorbind în engleză. Apoi a început să ne spună cât de fericiţi suntem că trăim în România, și nu acolo, și cât de bun este regimul Ceaușescu. Nu a crezut când am spus că noi considerăm că în Republica Cehoslovacă este sigur mai bine „ca la noi”.

De curând, blocat acasă de o infecţie combinată viro-bacteriană, am văzut o parte din filmul lansat în 2006, „Vieţile altora” (Das Leben der Anderen). O actriţă cunoscută este prinsă într-o instituţie sanitară obţinând ilegal medicamente interzise și ajunge cu cătușele la mâini (unde am mai văzut oare asta, în ultimii ani, la televizor?) în închisoare. În interogatoriu și sub ameninţări cedează și semnează o declaraţie de informator, promiţând că va divulga ce ascunde scriitorul care-i este prieten.

În căutarea morilor de vânt

După prima divulgare, mai mulţi angajaţi STASI intră aproape cu forţa în apartamentul acestuia, răstoarnă tot, nu găsesc nimic (exista un loc secret sub dușumea). Cel care îl urmărea permanent (audio) pe scriitor se pare că fusese cucerit de lumea în care acesta trăia și nu contribuie la acuzarea acestuia, dimpotrivă, este îngrijorat. Securiștii pleacă și întorcându-se la actriţă, cu alte ameninţări și promisiuni, află locul secret din apartament. Actriţa este eliberată, merge „acasă”, se preface obosită, minte că a revenit din provincie (nu de la închisoare) și în timp ce este sub duș angajaţii STASI revin în forţă. După trei-patru minute de comentarii prefăcute, „găsesc” locul secret... în care nu găsesc nimic.

Ofiţerul supraveghetor intrase „nevăzut” în apartament înaintea lor și eliminase tot ce era compromiţător. Actriţa iese de la duș; privirile celor doi se întretaie pentru câteva secunde. Ea fuge afară, fiind sigură că scriitorul a înţeles cine l-a „turnat”. Vede un camion, îi iese în faţă și după ce este lovită mai supravieţuiește doar câteva minute în care îi spune scriitorului de mai multe ori „Iartă-mă”. El nu înţelege nimic și o ţine în braţe disperat. Șeful echipei de control „se prinde” că ofiţerul supraveghetor a fost implicat; îl anunţă că de acum cariera lui este într-un subsol de clădire mucegăită, unde va desface „la aburi” scrisori pentru a fi citite înainte de a ajunge la destinatar.

Înapoi la scriitură

Peste ani vedem ofiţerul „desfăcător de scrisori”, iar scriitorul decide, în timpul unui spectacol pe care nu suportă să îl vadă până la sfârșit (aducându-i aminte de viaţa de dinainte de 1989 și de prietena sa), să iasă din sală. În hol întâlnește „șeful șefilor”, acum îmbrăcat la costum, la fel de masiv. Acesta îi râde în nas atunci când naiv este întrebat „cum de nu am fost deloc urmărit?”. Îi spune unde să caute microfoanele, iar acasă... toată casa era plină de microfoane (în special în întrerupătoarele electrice). Merge, solicită să își vadă dosarul „de la Securitate”. Nu este unul, ci un vraf.  Citește până ajunge la „angajamentul de informator” al prietenei sale. 

Reușește să afle semnificaţia unui cod, află cine este ofiţerul supraveghetor, îl urmărește cum se deplasează de la un bloc la altul, punând în cutii poștale reclame, dar renunţă să îl abordeze. Nu mai scrisese nimic din 1989. Revine la scris și, între altele, scrie o carte pe care o dedică codului ofiţerului supraveghetor. Ca „prin minune”, acesta descoperă cartea într-o librărie și o cumpără. 

Criticii acestui film au păreri diferite. Azi, lucrurile mai pot fi înţelese. Peste 10 ani, mai puţini, iar peste 20 de ani, cei care mai putem înţelege fie vom fi foarte puţini, fie nu vom mai fi deloc.