Am
ajuns la Micro 4 încrezător că va fi o gardă faină. Urma să fac parte pentru
prima dată din echipajul unui medic ajuns la rangul de legendă urbană și nu mă
puteam aștepta decât la o gardă de poveste. Beam o cafea când a venit și a
aflat că voi fi voluntarului lui. „Băi, tu ești ghinionist la cazuri?“ „Nu
știu!“, îi zic zâmbind vinovat. Primul caz a trecut repede și cu succes. Primim
a doua fișă: incendiu. Plecăm!
Facem
trei-patru minute din microstație până în piața Bucur. Auzisem prin stație că
un club luase foc. Era încă devreme și nu ne așteptam să fie multă lume.
Oprim
și cobor repede din mașină. Fiind primii ajunși, medicul nostru preia
coordonarea la fața locului, așa că ne apucăm de treabă. Încep să apară tineri
zdrențuiți, cu părul ars, fumegând și cu pielea atârnând din cauza arsurilor.
Imaginea e de coșmar. Parcă sunt toți niște zombi care vin spre noi plângând și
cerând ajutor. Nu pot distinge trăsături în spatele arsurilor și nici nu
încerc. Primii trei se urcă în mașină, iar pe următorii îi înșir împreună cu
Gabi, ambulanțierul, pe bordură. Îi învelim în folii izoterme și le punem pe
arsuri comprese cu ser.
Vin
din ce în ce mai mulți și nu facem față. Apar și alte echipaje cunoscute și
începem să lucrăm împreună. Îl întreb pe unul dintre tinerii mai puțin afectați
câți erau înăuntru: „Trei-patru sute“. Îmi îngheață inima, căci mă gândesc ce
va fi. Și chiar e greu de descris ce a urmat. Două cuvinte pot caracteriza
continuarea acestei povești horror: suferință și solidaritate.
Am
rămas repede fără seruri și comprese, dar au apărut mulți îngerași în costume
de spital multicolore – asistentele de la Spitalul Bucur – și ne-au adus tot ce
aveam nevoie: ser, comprese sterile, branule, vorbe bune și un pic de
consiliere psihologică pentru victime. E bine când ai sprijin neașteptat.
Un
pompier îmi aruncă un pachet argintiu și îmi spune: „Taie punga asta! Înăuntru
găsești ce ai nevoie“. Desfac repede și găsesc o fașă enormă îmbibată în gel,
care îmi ajunge să învelesc cinci tineri cu arsuri de gradele doi și trei.
Facem
primul transport la spital cu trei victime, fără medicul rămas să facă triaj,
intubări și resuscitări la fața locului. Ne oprim în drum și refacem stocul de
ser, comprese și folii izoterme.
Ne
întoarcem și ne împrăștiem mai prin zonă, să ajutăm. Văd un pompier resuscitând
o tânără de nici 20 de ani și mă duc să îl schimb la compresii. Am tub de
oxigen în spate și, după ce o doamnă doctor de la Universitar o intubează,
cuplez oxigenul la balon. După alte câteva compresii, avem puls. Tensiunea
ajunge la 112 mm Hg și o transportăm la o autospecială. Sper să scape.
Nu
prea mai e nimic de făcut. Pe jos, în mijlocul pieței, trei morți. În morga
improvizată lângă intrarea în club, încă 22. Afară – presă, părinți plângând,
curioși și echipaje de urgență și de pompieri epuizate.
Acum
a venit vremea ca oamenii ahtiați după imagine să iasă în fața camerelor, să
deplângă soarta victimelor și să se încununeze cu lauri nemeritați. Da, cei de
jos și-au făcut treaba, nu mai e nevoie de ei. Nu dau bine la camere așa
murdari, extenuați, plini de funingine, de resturi de păr și piele.
Mai
facem un caz până la ieșirea din tură și ajung acasă pe la 9 dimineața. Găsesc
o mulțime de mesaje pe Facebook și sms-uri de la prieteni, rude și cunoștințe,
în care sunt felicitat. Reacția unui adult de 36 de ani pe care teoretic nu îl
sperie nimic? Îmi dau lacrimile. Și plâng. Fără să mă vadă nimeni.
