Cu șase luni în urmă îmi doream să fac mic serial despre voluntariat (1). Deja pregătisem ideile pentru ultimul număr din iunie. Dar... alte și alte subiecte și probleme au ocupat timpul, gândurile. Acum, însă, trebuie să încheiem anul așa cum ne-am dori să fie (dacă s-ar putea) zi de zi. Aș dori să întâlnesc oameni altruiști, persoane cărora să le pese mai mult de ceilalţi, gata să sară în ajutor, concret, prin fapte.

Cei suferinzi au nevoie de ajutor 

        Am cunoscut pe cineva care a făcut mult bine. A acţionat și în România, dar a lucrat benevol și în Nepal, Irak sau în alte părţi ale lumii. Despre „oamenii străzii” mi-a spus așa: „Nu poţi trata cu superioritate un om al străzii, pune-te în locul lui, gândește-te cum ar fi dacă ai fi nevoit să cerșești pentru a mai supravieţui o zi; apoi, gândește-te bine dacă este cazul să îi judeci pe alţii”. Despre activităţile de voluntariat duse pentru a diminua poluarea de toate tipurile spunea: „Ţi se rupe sufletul când vezi cum natura încearcă să te bucure necondiţionat și încearcă să supravieţuiască pentru tine – printre PET-uri, moloz, plastic și gunoaie”.

        A avut bunăvoinţa să îmi povestească și să îmi trimită câteva fotografii din zone mai puţin accesibile (care necesită mai mult curaj). Greu de ales din multe istorisiri, fiecare importantă și/sau spectaculoasă. Ea nu a urmărit nici spectacolul și nici spectaculozitatea. Și cum s-ar putea cineva gândi la așa ceva când, după o precedentă misiune în care a înţeles o parte dintre greutăţi, s-a întors acasă și a muncit doar pentru a strânge bani și a pleca din nou? Câţi dintre noi se gândesc în activitatea zilnică să facă așa ceva? Ei bine, ea a făcut-o; a adunat bani atât pentru deplasarea, cazarea, mâncarea de acolo, pentru medicamente (cât de multe și variate a putut cumpăra și pune în bagaje), dar și pentru... (surpriză, nu!?) dotarea unui cabinet de fizioterapie. Acolo, în Nepal, au montat cele necesare (Foto principală), au pus în funcţiune aparate utile pentru recuperare medicală și au ajutat cât mai mulţi suferinzi posibil (Foto 2). 

„Cel mai greu a fost faptul că oamenii au venit în număr foarte mare când au aflat. Munceam până târziu. Îmi aduc aminte o zi când împreună cu echipa am tratat 400 de pacienţi. În final, am adormit îmbrăcată și am dormit până dimineaţa.”

        Îmi amintesc de maladiile din Afghanistan; despre unele nu auzisem decât la cursuri sau citisem în cărţi (inclusiv de istorie a medicinei). Așa s-a întâmplat și pentru ea. „A fost greu să ne adaptăm la tipul de boli și la ce medicamente puteam găsi acolo. Am adus foarte multe din România, dar insuficiente.”

Recompensa, recunoștinţa

        Fiecare caz tratat are o poveste. Dacă va avea vreodată timp să le descrie, multe ar fi de învăţat. Lumina din ochii celor care fie se vindecau, fie cel puţin evoluau spre bine, puteau merge mai puţin șchiopătat, puteau utiliza membrele superioare după luni și ani de suferinţă și ignorare reprezintă laurii și premiile pe care consideră că le-a primit.

        Din Irak își aducea aminte că a lucrat în departamentul de ortopedie: „Trebuia să învăţ pacienţii cu amputaţii să meargă din nou cu proteze, cârje sau să-și recâștige independenţa; cel mai dureros a fost când veneau minori cu suferinţe, uneori inimaginabile”. (Foto 3)

        Din nou, decembrie. A mai trecut încă un an (2). Cu gândul la cei care și-au dat viaţa pentru noi, cu lumânarea și Rugăciunea de ajutor și de iertare pentru că poate nu le preţuim cum se cuvine memoria și sacrificiul din 1989, de după 1989, din toţi anii dinainte de 1989, să ne oprim puţin din vâltoarea ce tinde să ne cotropească și să ne facă să uităm orice este important. Să ne aducem aminte de Smerenia Nașterii Mântuitorului și să încercăm să fim mai buni.

        Sărbători fericite și La mulţi ani!