Dintre cele două teorii evoluționiste importante, cea a
evoluției graduale și cea „în salturi“, aceasta din urmă pare să se aplice mai
bine în medicină. „Saltul“ se face printr-o descoperire remarcabilă, care duce
la înțelegerea unui proces biologic și identificarea unuia sau mai multor
puncte în care se poate interveni asupra procesului respectiv. Consolidarea
ulterioară a căilor terapeutice deschise astfel conduce la atingerea unei
perioade de „platou“, în care descoperirea inițială ajunge să își găsească
locul în practica clinică, apar mici variațiuni pe aceeași temă (dezvoltări, de
pildă, în interiorul aceleiași clase terapeutice) și lucrurile se stabilizează,
cel puțin până la următoarea descoperire remarcabilă, care forțează progresul.
Istoria anticoagulantelor – grup de medicamente care, alături de
antiplachetare și de trombolitice compun grupul larg al antitromboticelor –
înregistrează o serie de astfel de salturi spectaculoase, care au marcat
profund nu doar felul în care sunt practicate numeroase specialități medicale
și chirurgicale, ci chiar speranța generală de viață, durata de viață fără
dizabilitate și calitatea vieții. Pornind de la modele aflate la îndemână –
hirudinele provin din saliva lipitorilor, iar heparina a fost izolată dintr-un
extract hepatic – s-a ajuns la o observație care avea să revoluționeze
definitiv anticoagularea: o otravă împotriva șobolanilor poate fi utilizată ca
anticoagulant la om. Otrava, aprobată ca medicament în 1954, avea să devină cel
mai recomandat tratament anticoagulant din întreaga lume și unul din primele
10–15 medicamente prescrise în SUA, cinci decenii mai târziu. Dar warfarina –
căci despre ea este vorba – și ceilalți agenți cumarinici antivitamina K au
încă, după șase decenii de utilizare intensivă, neajunsurile lor, dintre care
cel mai important este imposibilitatea de a prezice efectul biologic în timp și
în diverse condiții fiziologice sau patologice, adică variabilitatea inter- și
intraindividuală.
„Saltul“ evolutiv următor, pentru anticoagularea orală, a fost
făcut prin dezvoltarea în două direcții. Una dintre ele, cea a inhibitorilor
direcți ai trombinei, fusese deschisă încă de la sfârșitul secolului XIX, cu
identificarea hirudinelor, dar a luat cu adevărat avânt după apariția dabigatranului
(și în urma eșecului ximelagatranului), aprobat, începând cu 2008, pentru
diverse indicații de anticoagulare orală. În paralel, inhibitorii direcți ai
factorului X activat au făcut, la rândul lor, trecerea din laborator în
clinică, începând cu rivaroxabanul, în 2008, și continuând apoi cu apixabanul
și edoxabanul.
Suntem, în prezent, dincolo de „saltul“ inițial, într-o perioadă
în care noile anticoagulante orale nu mai sunt chiar atât de noi și își
consolidează poziția prin rezultatele diverselor studii clinice care caută
indicații posibile ale acestor medicamente. Ghidurile de practică țin cu greu
pasul cu toate aceste rezultate, iar medicul practician are nevoie de
informații cât mai corecte, pentru a le oferi pacienților săi cel mai bun management
bazat pe dovezi.
Tocmai nevoia de claritate justifică
demersul pe care „Viața medicală“ și l-a asumat, aducând laolaltă
reprezentanții celor mai importante societăți științifice naționale de profil –
Societatea Română de Cardiologie, Asociația Națională Română de Stroke (AVC),
Societatea de Neurologie din România și Societatea Română de Chirurgie
Cardiovasculară – precum și experți internaționali de prestigiu. Dorim ca
volumul mare de date noi să fie de un real folos medicului român, care să poată pune în balanță dovezile existente, beneficiile
și riscurile și, în cunoștință de cauză, să își îndeplinească misiunea, arta de
a alege cu știință ce e mai bun pentru pacienții săi, dincolo de „modă“ sau de
senzaționalism nejustificat.
Vă propunem, în acest număr și în
continuare toată luna octombrie, un larg demers interdisciplinar, fără
influențe comerciale asupra conținutului editorial. Pentru că, acum mai mult
decât oricând, este nevoie de claritate și de calitate.
