Anul acesta se împlinesc 120 de ani de la transformarea în spital a aşezământului de binefacere Caritas, dedicat îngrijirii bolnavilor indiferent de naţionalitate şi stare socială, şi 60 de ani de la transformarea acestuia într-un valoros centru universitar în care s-au format şi perfecţionat numeroase generaţii de medici şi s-a desfăşurat o bogată şi performantă activitate de cercetare ştiinţifică recunoscută în ţară şi în străinătate. În mod normal, acest moment aniversar ar trebui să fie plin de bucurie şi de mândrie, dar situaţia actuală a Spitalului Caritas este îngrijorătoare.
Scurt istoric
Apariţia Spitalului Caritas nu a fost întâmplătoare, aceasta fiind consecinţa amplelor modificări populaţionale determinate de unirea principatelor, obţinerea independenţei Ţării Româneşti şi marea migraţie a evreilor din Galiţia către Ţările Române, Polonia şi Ungaria. Aceste importante transformări populaţionale au găsit Ţările Române nepregătite pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi asistenţă sanitară, care erau insuficiente şi de slabă calitate. În aceeaşi perioadă, în Bucureşti se produce o masivă afluenţă populaţională, numărul locuitorilor creşte rapid, pentru ca în 1920–1930 să ajungă la 750.000, din aceştia 180.000 fiind evrei. Situaţia amintită a determinat apariţia rapidă, între anii 1822 şi 1891, a numeroase aşezăminte de asistenţă şi a şase noi spitale (Brâncovenesc, Filantropia, Central, Radu Vodă şi Caritas), alături de Spitalul Colţea şi Pantelimon, construite în 1714–1751 lângă mănăstirile cu aceleaşi nume. Cronologia Spitalului Caritas este prezentată în caseta alăturată.
În 1880, în mijlocul cartierului Dudeşti, s-a amenajat aşezământul de binefacere „Caritas“, care avea 60 de locuri pentru asistenţa săracilor, în special a femeilor şi a copiilor, indiferent de naţionalitate. În 1891, în urma depăşirii capacităţii de îngrijire a bolnavilor nevoiaşi, aşezământul se transformă într-un spital cu 40 de paturi datorită iniţiativei dr. M. Schachman, absolvent al Facultăţii de Medicină şi fost intern al spitalelor din Paris, care a avut un rol deosebit în acordarea asistenţei medicale în zonele sărace ale Bucureştiului.
În 1920, din iniţiativa generosului şi vizionarului dr. S. Cohl, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, s-a creat Societatea „Noua Maternitate“, care a avut ca scop construirea unui nou spital cu bani din contribuţia populaţiei. Societatea „Noua Maternitate“ cedează Comunităţii Evreieşti din Bucureşti clădirea construită în str. Traian nr. 27–31 şi locul cu toate dependinţele aferente, iar aceasta se obligă de a da spitalului destinaţia care să corespundă scopului social convenit de către societate: „acordarea pacienţilor lipsiţi de mijloace consultaţii şi spitalizări gratuite în oricare dintre serviciile acestui spital“. Ca urmare a respectării acestui deziderat, spitalul a rămas în memoria oamenilor locului ca „spitalul săracilor“.
În clădirea construită între anii 1924 şi 1933, care avea două etaje şi 150 de paturi, au funcţionat serviciile de boli interne, maternitate şi chirurgie, împreună cu cabinetele de consultaţii dotate cu aparatură modernă. La inaugurarea Spitalului (1933) a participat regele Carol al II-lea, însoţit de regina Elisabeta a Greciei. În discursul rostit cu acea ocazie de ministrul muncii şi sănătăţii, D. R. Ioaniţescu, acesta remarca: „În vremuri de grea criză prin care trece ţara, inaugurarea unui spital menit să mărească armamentul de apărare al sănătăţii publice trebuie înregistrat ca un eveniment important... Aşezat în cartierul populat al Dudeştiului, în mijlocul celei mai active şi mai sărace pături muncitoreşti, noua creaţiune îşi propune să dea gratuit asistenţă oricărui bolnav sărac, dar mai ales protecţie mamei şi copilului – îndatoriri care îmbracă pentru orice stat caracterul unor comandamente morale şi naţionale. Afară de două dispensare comunale şi aşezământul din strada Bradului, cartierul acesta se găseşte complet dezarmat în lupta cu bolile sociale şi maladiile profesionale“. În discursul rostit cu aceeaşi ocazie, I. Strenbach, preşedintele Eforiei Spitalului, a menţionat: „Porţile acestui aşezământ de tămăduire sunt deschise tuturor suferinzilor fără nicio deosebire după sex, religie sau naţionalitate... creştini, musulmani, profesori universitari, înalţi dregători de stat sau umili meseriaşi...“. Acest spirit a stat permanent la baza activităţii desfăşurate în spital în cei 120 de ani de existenţă şi nu trebuie nici acum schimbat, indiferent de interesele care alterează nobleţea activităţii noastre. (...)
Subtitluri:
Desfăşurarea învăţământului medical
Situaţia actuală
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
