Acum câteva zile, Colegiul Medicilor din România publica pe pagina oficială de Facebook rezultatele unui sondaj realizat pe un lot de 8.000 de medici despre violenţa fizică în legătură cu actul medical. Conform acestora, unul din zece medici de orice specialitate a fost victima unei astfel de agresiuni, medicii tineri fiind mai expuși (probabil lucrând în prima linie a spitalelor), precum și specialităţile Psihiatrie, ATI și Pediatrie.

Deși aceste date pot impresiona, ele sunt chiar modeste dacă le comparăm cu omoloagele din alte ţări. O trecere în revistă efectuată de un colectiv italo-american* nota, printre altele: 47% dintre urgentiștii americani fuseseră victimele unei agresiuni fizice; 45% din personalul spitalelor italiene, din care 12% medici, a fost expus la violenţă; la fel, 37% dintre medicii belgieni – studiul citat împărţise agresiunile în verbale (majoritare), psihologice, fizice și sexuale; de asemenea, o remarcabilă proporţie de peste 90% dintre medicii din Bosnia și Herţegovina și 92% dintre cei din Sudan au fost victime ale violenţei directe și indirecte cândva în carieră.

Pe lângă acestea, am putea spune că românii sunt o naţie pașnică și trăiesc în armonie relativă cu sistemul medical. La polul opus, cote mici de expunere la violenţă a medicilor s-ar fi înregistrat în Myanmar, unde doar 1% dintre medici ar fi fost agresaţi. Pe lângă multe explicaţii posibile ale acestor diferenţe, de exemplu cele culturale, sociale, de acces la îngrijiri, de metodologie de studiu, mă întreb dacă mai suntem în stare noi înșine să recunoaștem agresiunea când ne întâlnim cu ea. Studiul CMR se referea doar la cea fizică, ce presupune, bănuim, un contact contondent între agresor și victimă, dar poate ar fi bine să trecem în revistă și alte forme.

Autorii review-ului de mai sus le diferenţiază astfel: violenţa fizică include asaltul fizic (deliberat, deschis, uneori înarmat), agresiunea (loviri, zgârieturi, scuipat, aruncarea de obiecte, mușcături etc.), violenţa sexuală – hărţuirea și molestarea intră aici, dar și remarcile neadecvate.

 Violenţa psihologică include abuzul verbal, comportamentul de intimidare, ameninţările verbale, atacurile rasiale, defăimarea reputaţiei, dar și mobbingul – foarte important și adesea secret, pentru că înseamnă rele tratamente din partea superiorilor ierarhic – și bullyingul – agresiuni din partea egalilor în ierarhie. Să mai adăugăm că, după datele în vigoare, colegii noștri, asistenţii medicali, sunt cel puţin la fel de expuși, adesea mai mult, la orice formă de agresiune la lucru.

V-aș ruga să vă întrebaţi dacă vreodată, în cariera dumneavoastră, aţi suferit măcar una dintre formele de mai sus. Bănuiesc care e răspunsul. Pasul următor e să trecem la întrebările mai grele: cât suntem noi responsabili pentru un mediu sau evenimente ostile, cât putem controla, cui să cerem să ne protejeze mai bine?

*https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9707179/