„Românii, campioni la concedii medicale” titrează, hazliu, un cotidian. Toată lumea știe „adevărul”: angajaţii români sunt niște chiulangii, care fac vacanţe sau stau degeaba pe banii contribuabililor cinstiţi. Societatea românească e astfel dintotdeauna divizată între eul victimă, cinstit și oprimat, și „celălalt”, profitorul fantastic, asistatul social, analfabetul funcţional, delapidatorul, mizerabilul moral, ţapul ispășitor fixat pe veci în alteritatea colectivă a „românilor campioni la…”. Singura explicaţie posibilă a celor „140 de ani” de concedii medicale e, așadar, ţapul chiulangiu, prezumat vinovat din oficiu.

Desigur, asta dacă facem abstracţie de faptul că, în ultimul an, creșterea absenteismului la lucru din motive medicale nu ne face mai speciali decât restul Europei, așa cum în mod greșit crede și afirmă premierul. În Regatul Unit, 2022 a înregistrat cele mai multe zile de concediu medical din ultimii 18 ani, de peste patru ori mai multe decât la noi, la o populaţie de doar trei ori mai mare, conform oficiului naţional britanic de statistică. În Franţa, un angajat din doi a fost în concediu medical în 2022, faţă de unul din trei în 2019, conform unui raport Axa, asigurător major în sănătate. Un raport german, al Techniker Krankenkasse, arată că în primul semestru al anului trecut s-au luat mai multe concedii medicale decât în orice altă perioadă similară din trecut, o medie de nouă zile pentru fiecare angajat. Am găsit aceste date la o căutare rapidă în presa internaţională.

Să mai spunem că, în toate aceste rapoarte, COVID nu a fost motivul principal al absenţelor, că interesaţi sunt tot mai mulţi angajaţi tineri și din managementul intermediar și că problemele de sănătate mintală devin o cauză dominantă de absenţă la lucru.

Nu știm dacă așa stau lucrurile și la noi, pentru că CNAS nu publică astfel de nuanţe subtile, și oricum nimeni nu îi cere. E evident că guvernanţii nu sunt la curent cu situaţiile asemănătoare pe plan extern și nu par interesaţi de cauzele lor sociale și de sănătate publică, acestea putând fi relevante în România. 

În schimb, în România, realitatea socială relevantă e că prim-ministrul, aflat în posesia unor date care ar trebui să îl îngrijoreze cu privire la sănătatea și suferinţele angajatului român, consideră că nu există suferinţă, nici boală, că totul e un abuz (bănuim că din partea angajatului și poate și al medicilor). Un prim-ministru, atenţie, de orientare social-democrată.