Nu știu cum de ne-a oropsit Dumnezeu cu vocaţia asta de a nu lăsa piatră peste piatră și a dărâma tot ce s-a construit din sudoarea tuturor sau, mai exact, de a destrăma tot ce este bun, viabil și care funcţionează fără greș. Așa cred că trebuie privită cea mai recentă găselniţă a nașterii la domiciliu, în virtutea dreptului femeii de a alege. În fapt, alegerea în discuţie nu înseamnă decât, implicit, alegerea dreptului de a renunţa la viaţă și de a muri. Prostește.

Una dintre marile realizări ale medicinei regimului trecut a fost, fără îndoială, înfiinţarea caselor de naștere în toate circumscripţiile medicale din mediul rural (în orașe existau maternităţile) și obligativitatea femeilor de a naște acolo. Și nu la domiciliu. Chiar dacă femeile beneficiau de prestaţia aceleiași moașe – nu erau mai multe într-o comună –, nașterea se petrecea într-un mediu cât de cât adecvat, ameliorat, oricum superior ambianţei casnice.

Nu după multă vreme, a urmat încă un pas de progres și s-a dispus ca nașterile să fie asistate de medicul de circumscripţie și de moașe. Era o măsură binevenită și perfect realizabilă. Circumscripţiile rurale erau încadrate cu medici, obligaţia stagiului de trei ani în mediul rural pentru proaspeţii absolvenţi fiind lege. Nu puteai să te sustragi acestei reglementări (nu mai amintim de excepţiile unor aleși). Dar medicii o priveau ca un datum al meseriei lor. Și, cinstit vorbind, avea beneficii nete și pentru medic, și pentru sistem – ca să nu mai spun de cetăţenii din mediul rural, îndreptăţiţi și ei să  beneficieze de asistenţă medicală.

Am trăit perioada aceea ca pe una dintre cele mai frumoase ale începutului profesional și nu ascund bucuria de a fi ajutat multe femei să nască și să fiu ales drept naș al copiilor, alături de moașă. Nu era ușor, nu beneficiam de 112, dar cunoșteam gospodăriile din comună. Știam casele în care se pregătea venirea unui prunc pe lume și sarcinile care puteau pune probleme, astfel încât asistenţa nașterilor decurgea în cele mai bune condiţii. Rareori eram depășit de situaţie și atunci urcam cu parturienta în salvare (așa hârbuite cum erau la vremea aceea) și ajungeam la spital. Personal, aș reintroduce stagiul de medic rural pentru tinerii absolvenţi, o perioadă ideală de aplicare a noţiunilor căpătate în facultate și de formare ca medic înainte de toate, premergătoare specializării.

Practici bune, dar și mai puţin bune

După ani buni, profesioniștii vremii au continuat să marcheze noi pași de progres în asistenţa obstetricală. Au desfiinţat casele de nașteri și au stabilit ca toate nașterile să aibă loc în maternităţi sau în serviciile de specialitate. Nu se putea cere mai mult, măsura s-a dovedit salutară. Asistenţa la naștere se plasa la cotele cele mai de sus ale practicii și funcţionează de decenii bune, reducând la maximum riscurile posibile pentru mamă și nou-născut.

Este adevărat că, în timp, au mai fost elaborate unele practici aparent seducătoare, dar nu erau decât arabescuri ale profesiei, dacă nu fantezii, fără substrat valid. Una dintre ele era sistemul room­ing-in, care prevedea ca nou-născutul să rămână în permanenţă lângă mamă și nu în spaţiul destinat micuţilor. Ceea ce ar fi însemnat, teoretic, condiţii ideale pentru prunc. Cinstit vorbind, fără a fi de specialitate, cred că procedura nu avantaja copilul. Acesta, în spaţiul comun cu al celorlalţi de-o seamă cu el, beneficia de o observare calificată, mai promptă și aici se creau primele reflexe ale alimentaţiei etc. Nu știu câte secţii mai practică acest sistem ori au renunţat la el.

Eșecul unei experienţe împărtășite

Cea de-a doua practică permitea soţului gravidei să asiste la naștere, nu printr-o tele- transmisie (nu existau asemenea tehnici pe vremea aceea), ci direct. Am fost prezent la o demonstraţie a acestui sistem (și nu oriunde, ci într-o clinică din Franţa) și îmi permit să întârzii cu câteva consideraţii asupra episodului. Iniţial, în sala de expulzie, soţul, în ţinută de sală de operaţie, își ţinea consoarta de mână. Se părea că lucrurile mergeau bine.

Numai că pe parcurs, când atmosfera a devenit din ce în ce mai tensionată de eforturile și starea de agitaţie a gravidei, privirea tatălui căpăta tot mai mult aerul unei persoane uluite, îngrozite, de parcă avea moartea în faţă. Abia dacă mai respira, capul i se înfundase între umeri. Nu îndrăznea să facă nici cea mai măruntă mișcare, căutând refugiul spre fotoliul care îi era destinat, pentru ca exact în momentul în care capul copilului a fost complet degajat, să se prăbușească la podea, antrenând câmpul pe care se aflau mai multe casolete și flacoane pline cu diverse lichide.
Demonstraţia a eșuat, iar invitaţii s-au retras. 

O parte din asistenţă s-a grăbit să resusciteze noul pacient care, de altfel, și-a revenit destul de repede și a fost expediat într-un salon. Nu știu dacă practica mai este în actualitate, dar mai probabil că nu. De altfel, se spune că femeile s-au adresat lui Dumnezeu, cerându-i să facă dreptate și să-i pună și pe taţii copiilor să împartă cu ele durerile nașterii. Și Dumnezeu, bun și blând, le-a făcut pe plac. Numai că... se mai întâmpla ca la vremea sorocită, durerile să potopească pe alţi umeri decât ai soţului legiuit. Nu de puţin ori, pe ai unui prieten de familie. În cele din urmă, tot femeile s-au adresat lui Dumnezeu, rugându-l să lase lucrurile ca la început: „Lasă-ne, Doamne, în durerile noastre!”.

Un proces natural, dar care trebuie supravegheat

Nimic mai adevărat că nașterea trebuie privită ca un proces natural, fiziologic. Unul care se desfășoară fără dificultăţi și fără neajunsuri pentru mamă și făt. Realitate demonstrată de-a lungul mileniilor de lumea animală de pretutindeni, unde lucrurile se petrec în tăcere, în liniștea muntelui ori a pădurii sau cine mai știe unde. Pentru specia om însă, lucrurile stau  altfel. 

Poate că trecerea la staţiunea bipedă, mediul social bine determinat sau alte elemente de evoluţie cunoscute sau ignorate au făcut ca nașterea să fie un proces mai complicat. Unul mult mai laborios, grevat de mai multe riscuri și pentru mamă, și pentru făt. În cele din urmă, nașterea impune prezenţa unui ajutor, și nu doar atât, ci a unei asistenţe calificate. 

Și așa riscurile, severe și grave, care pot afecta profund anatomia maternă și a noului-născut și chiar viaţa lor, pot surveni în orice moment al nașterii și chiar în perioada imediat următoare. Pentru timpul în care ne aflăm, o naștere în deplină siguranţă pentru mamă și pentru nou-născut implică prezenţa tripletei obstetrician, anestezist-reanimator și neonatolog la locul faptei. Lucrurile nu pot fi ignorate.

Contradictoriu, dar logic și corect

Citesc pledoarii șchioape, neghioabe, referitoare la legea care reglementează nașterile, pe care o unii o socotesc ezitantă sau contradictorie, umbrind principiul nașterii la domiciliu. Da, e posibil să fie așa, dar este logică, judecată și corectă, fiindcă apără în cel mai înalt grad viaţa mamei și a copilului nou-născut. 

Punerea în discuţie și aducerea în prim-plan a acestei alegeri sunt inumane și, mai ales, derutante pentru femeile doritoare de a deveni mame. Să nu renunţăm la cuceririle medicinei moderne, numai de dragul unor cuvinte frumoase și amăgitoare. Cazul recent și nefericit al femeii care a născut la domiciliu și a murit înainte ca asistenţa necesară să-și facă datoria trebuie să-i descurajeze pe partizanii de ocazie ai unor principii perimate. Cei care n-au ce face să-și pună elocinţa în slujba realizării unor unităţi medicale bine dotate și eficiente, care să întrunească condiţiile mediului familial.