Situaţia din ultimele zile de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, mai exact problemele de decontare a anumitor servicii și tratamente, respectiv protestul angajaţilor (care își doresc salarii mai mari) sună un clopoţel cu timbru trist: oricât de mulţi bani ar părea că avem, nu-s niciodată destui pentru sănătatea românilor. Așa cum o spun resemnaţi cei mai mulţi dintre actorii instituţionali: „Sistemul sanitar din România e subfinanţat”. Asta, când sunt politicoși. Când sunt nepoliticoși, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, o zic pe-a dreaptă: „Românii dau 2 lei pe sănătate și se-așteaptă să primească 4”.

Lucrurile sunt mult mai nuanţate de atât. Pe de o parte, anvelopa de colectare a fondurilor din contribuţia forţei de muncă este mică, raportat la populaţia generală. Mai mult, din sumele colectate, doar o fracţie se întoarce direct în servicii, graţie sistemului îmbătrânit de finanţare, ale cărui origini bastarde n-au fost, de fapt, niciodată cercetate amănunţit. Realist vorbind, nici CNAS nu știe cum funcţionează CNAS, un remarcabil Titanic al României care nici aisberguri nu întâlnește, nici nu vrea să se scufunde.

Sunt câteva lucruri îngrozitoare, dacă te uiţi din depărtare la dispensarea bugetului de miliarde către utilizator: majoritatea nu știu cât dau, drept urmare, cred că li se cuvine totul. Iar numărul celor care nu dau nimic, dar depind profund de servicii medicale, este și mare, și în creștere. Către aceștia din urmă –practic, beneficiari direcţi ai statului social – nu se îndreaptă decât gânduri bune și anchete media despre mizeria din spitale. România subsidiază boală, în loc să construiască sănătate.

O reformă a sănătăţii trebuie să înceapă de la crux-ul problemei: rămânem în zodia gratuităţii medicale, de fapt, o formă de ipocrizie naţională, sau permitem suplimentarea formelor și fondurilor prin care aparatul sanitar se poate autofinanţa? Aici România ezită, e pudică, fobică sau, de-a dreptul, obtuză. Tot ce-am reușit e să implementăm o formă de coplată, al cărei impact rămâne relativ obscur, sau să lăsăm marile instituţii să atragă proiecte, fonduri europene, lucru lăudabil, dar doar indirect în legătură cu beneficiarul. Pentru că pe beneficiar nu-l fac termopanele bine. Pe beneficiar îl fac bine investiţiile strategice în sănătatea lui, respectiv decontarea elastică a serviciilor asociate bolilor lui.

Ce devine fapt este că, privind spre viitor, s-ar putea ca monopolul CNAS să devină o piatră de moară. Nu avem o legislaţie robustă care să permită prezenţa mai multor case de asigurări de sănătate, și nu e foarte clar nici dacă România e compatibilă cu un astfel de sistem. Medicina privată a devenit, în ultimii zece ani, o alternativă la serviciile publice de sănătate, deși mulţi operatori continuă să deconteze servicii din banul public. Unii spun c-ar trebui să fie o competiţie reală, alţii propun un parteneriat real.

Până atunci – și o spun cu titlu de opinie personală –, e problematic că ditai mastodontul, cum e CNAS, nu reușește să ţină o schemă de personal adecvat, bine plătit și bine motivat să grijească la nevoia românilor de-a fi, cu adevărat, „asiguraţi” medical. La fel de bine cum reputaţia acestei instituţii, altfel vitală în drumul de la boală la sănătate, e compromisă de-un trecut al micilor progrese și-al marilor greșeli.