Având în vedere că am văzut primul meci de rugby cam la 2 ani și jumătate, pe stadion, mă gândeam ca în această săptămână să scriu despre Campionatul Mondial în plină desfășurare. Un sport nu ușor de înţeles. Un sport remarcabil. Un sport numit, pe scurt, „bărbătesc”, cu momente care te încântă, dar și cu momente în care forţa pusă în joc aproape că te sperie. Un sport în care duritatea pare extremă, dar care în final se încheie prin salutul și îmbrăţișările pline de respect ale participanţilor. Un sport în care arbitrul, poate jumătate din cel mai solid jucător de pe teren, este ascultat „cu sfinţenie”.

Dar am primit încă un e-mail care m-a pus pe gânduri. Și astfel am continuat o temă începută încă de când m-am gândit pentru prima oară să scriu despre „Colegi cu Hipocrate” (1,2).

Oare cum este posibil ca tineri de aceeași vârstă, din aceeași generaţie, să gândească atât de diferit. Să se afle la distanţe atât de mari între superficialitate și profunzime, între lipsă de „common sense” și bun-simţ? Iar a doua întrebare la care aș dori răspuns ori răspunsuri, poate chiar de la cei implicaţi, ar fi: cum îi găsești pe acei oameni care doresc să se formeze cu adevărat ca medici buni și foarte buni, dar care sunt și oameni cu grijă, cu empatie faţă de pacienţi. Și cum să procedezi în așa fel încât să îţi poţi duce la bun sfârșit misiunea de dascăl?

Viziuni

Așadar, e-mailuri „în oglindă”, de la două persoane. „O să încep cu paragraful care m-a deranjat cel mai tare: «În al doilea rând, cursurile pe care le-aţi susţinut s-au pliat puţin pe materia de examen și aproape deloc pe detaliile pe care le cereţi la examene. În acel timp de două ore mulţi preferăm să citim materialele decât să des­criem plăci Petri la fiecare curs. Am înţeles importanţa descrierii, dar susţin în continuare că nu mi-a fost deloc de folos cursul pentru examen». Este adevărat că parte dintre subiectele dezvoltate la curs nu ne ajutau direct pentru examen. Sunt șocat să văd că distinsul coleg, având un intelect suficient de dezvoltat pentru a-și argumenta destul de raţional punctul de vedere, este incapabil să realizeze că nu a trecut prin orele de la INCDMM Cantacuzino pentru a se pregăti de examen, ci pentru a se pregăti de o carieră medicală. 

Consider că am rămas cu multe idei solide despre medicină, inclusiv elemente de raţionament clinic. Am simţit de puţine ori, în an preclinic fiind, că sunt student la Medicină cu adevărat și că dascălul meu este un doctor, și nu un om de știinţă oarecare, captiv într-o îngustă nișă. Aţi pronunţat sumedenie de gânduri și concluzii; m-au fascinat, aștept să le văd pe viu în viitor... («O să vedeţi că după un timp simţiţi când un pacient are o suferinţă cronică», «curăţarea imediat a rănii de mușcătură cu apă și săpun într-o manieră responsabilă scade riscul de infecţie tetanică sau rabică spre zero» și multe altele).

Ar trebui subliniat și că, ajutându-ne să ne formăm o viziune mai complexă asupra medicinei în general și a microbiologiei în particular, ne-aţi dat sfaturi foarte bune despre cum să învăţăm și cum să ne descurcăm foarte bine și la examene. Este adevărat că multe dintre detalii nu le reţinem după anul II... dar nu cred că scopul era să ţinem minte cum se colorează mediul TSI însămânţat cu o tulpină de E. coli... Însă, învăţând atât cât am învăţat, am adunat multe principii și elemente utile acum și în viitor... Citându-l pe Ionel Brătianu: «Dacă ceri puţin, primești puţin, dacă ceri mult primești cât trebuie».”

Unii înţeleg, iar alţii nu; unii au bun-simţ și probabil principii bune din familie, din școală, din lecturile pe care le-au ales. Aceasta a fost povestea a două persoane care în sesiunea din vară au avut aceeași notă – 9. Pentru cea de-a doua mi-a părut rău și atunci, și acum că nu am putut să scriu în catalog măcar un 10 simplu, dacă nu unul „cu felicitări”.