Este bine ca uneori, lăsând la o parte
preocupările şi munca zilnică de rutină, să ne aruncăm privirile în trecut şi să
ne reamintim de activităţile predecesorilor noştri. Aşa cum observă, pe bună
dreptate, primul chirurg ortoped român, dr. Ion Ghiulamila, „este interesant să
se cunoască acest trecut al medicinii noastre, de aceea trebuie să se scrie şi
să se fixeze cu toată sinceritatea faptele ce s-au săvârşit şi ideile ce au dominat
în diferite etape ale dezvoltării, spre a se putea aprecia mai târziu de cei
care vor veni din urmă ceea ce s-a făcut în trecut“.
Preocupările privind tratamentul afecţiunilor
aparatului locomotor, pe meleagurile noastre, se pierd în negura vremilor şi
sunt greu de readus la lumină. Traumatologia aparatului locomotor şi ortopedia
au început să se dezvolte ca specialităţi de sine stătătoare pornindu-se de la
activitatea chirurgilor generalişti şi a specialiştilor în chirurgie infantilă şi
ortopedie. Primilor le revenea, prin forţa lucrurilor, sarcina de a rezolva mai
ales leziunile traumatice ale aparatului locomotor, iar cei din urmă s-au
preocupat cu precădere, prin însuşi specificul activităţii lor, de afecţiunile
cronice ale aparatului locomotor. Specialitatea noastră s-a plămădit greu şi a
necesitat contribuţii susţinute şi din partea tehnicienilor ortopedişti, care
au avut un aport important şi au rămas, peste ani, colaboratori apropiaţi ai
chirurgilor aparatului locomotor.
Trebuie considerat ca demonstrativ în acest
sens faptul că asistenţa ortopedică la noi în ţară a început în anul 1869, când
doi tehnicieni ortopedişti de origine străină, Trapizanni şi Brhöm, veniţi de
la Paris cu un capital de 50 de galbeni, au deschis la Bucureşti, pe strada
Apolodor, un magazin de instrumentar chirurgical şi de piese prefabricate
pentru confecţionarea protezelor şi ortezelor, în marea lor majoritate
importate. Cei doi tehnicieni lucrau şi pentru spitalele Eforiei.
În anul 1905, îşi începe activitatea primul
chirurg ortoped român, dr. Ion Ghiulamila. Absolvent al Facultăţii de Medicină
din Bucureşti, s-a specializat în ortopedie la Berlin, sub îndrumarea
celebrului ortoped Albert Hoffa, în acelaşi timp studiind şi biomecanica
aparatului locomotor sub îndrumarea anatomiştilor Heinrich Waldeyer şi Rudolf
Virchow. Întorcându-se în ţară, dr. Ion Ghiulamila îşi organizează, cu capital
propriu, în anul 1905, pe strada Brezoianu din Bucureşti, un institut de
ortopedie. Structura acestei prime unităţi de ortopedie şi traumatologie din
România cuprindea o mică sală de operaţii, un cabinet de radiologie, o sală de
gimnastică medicală, masaj şi fizioterapie, o sală pentru gips şi un atelier de
orteze şi proteze. Pentru cazurile ce necesitau intervenţii chirurgicale, pacienţii
erau internaţi şi operaţi la sanatoriul profesorului Gerota. În anul 1910, dr.
Ion Ghiulamila o tratează pe principesa Elisabeta pentru o fractură complexă a
piciorului (accident de sport). Rezultatul acestui tratament este excelent şi,
astfel, medicul devine ortopedul casei regale.
În anul 1920, se deschide la Cluj primul
spital public de ortopedie din ţară, condus de dr. Alexandru D. Rădulescu.
Spitalul ,,Regina Maria“ avea 120 de paturi, două săli de operaţie, o complexă
aparatură de mecanoterapie activă şi pasivă, laborator clinic, sală de
electrofizioterapie, atelier de ergoterapie, o şcoală primară, terase deschise şi
semideschise pentru helioterapie. Era un spital modern pentru acele timpuri.
Activitatea profesională a lui Alexandru D. Rădulescu este remarcabilă încă de
la începutul activităţii sale la Cluj. Începând cu anul 1919, a executat
primele operaţii din ţara noastră pentru tratamentul morbului Pott, folosind
procedeul său cu grefon costal autogen. În 1921, rezultatele postoperatorii şi
descrierea procedeului apar în Franţa, în Presse
médicale, prin articolul intitulat „Sinostoză vertebrală cu transplant
costal în morbul lui Pott“. În anul 1922, un comentariu din Presse médicale afirma: ,,Este un
procedeu simplu, care poate fi executat în orice ocazie, chiar dispunând de un
instrumentar obişnuit. Numai prin faptul că a pus la îndemâna chirurgilor din
toată lumea un astfel de procedeu, distinsul chirurg român merită toată lauda“.
La Timişoara, stăruinţele de a găsi o
documentaţie legată de apariţia specialităţii noastre în practica medicală au făcut
să descoperim un material documentar extrem de interesant, referitor la existenţa
unui specialist în chirurgie şi ortopedie, ce îşi desfăşura activitatea într-un
cabinet privat, în Piaţa Sf. Gheorghe – este vorba de dr. Nikolaus Hoffmann.
Materialul descoperit de noi este tipărit în anul 1925. Din acest documentar,
rezultă că, la cabinetul doctorului Hoffmann, se practicau tratamente
ortopedice pentru o gamă întreagă de afecţiuni: luxaţia congenitală de şold,
scoliozele, cifozele, piciorul strâmb congenital, TBC osteoarticular, cura
chirurgicală a hallux valgusului. Cabinetul dispunea de un serviciu de
radiologie şi de un atelier de corsete şi proteze.
Trebuie menţionat că, până în 1950, când a fost
înfiinţată Clinica de ortopedie şi traumatologie din Timişoara, asistenţa de
traumatologie a fost asigurată aproape în totalitate de Clinica de chirurgie a
Spitalului Bega, condusă de dr. Aurel Cîndea, apoi de prof. dr. Ion Mureşan.
Tot în activitatea de documentare privind
istoricul specialităţii noastre, am descoperit un număr din mai-iunie 1937 al
prestigioasei reviste franceze Technique
chirugicale, ce apărea la Paris, sub redacţia unor nume prestigioase ale
medicinii de atunci. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia este faptul că întreg
numărul este scris de medici din România. De asemenea, se reţine faptul că două
dintre cele patru articole sunt de traumatologie-ortopedie. Dr. Al. Pop prezintă
un procedeu personal pentru tratamentul chirurgical al luxaţiei traumatice a
capului cubital, iar dr. E. Christide prezintă, de asemenea, un procedeu
original de tarsectomie dorsală, pentru piciorul strâmb equin. Considerăm că
este extrem de onorant pentru istoricul specialităţii noastre, ca, într-o revistă
de largă circulaţie, să fie prezentate două tehnici chirurgicale ortopedice
originale.
Studiind revistele străine de specialitate,
am descoperit în Revue d’orthopédie
nr. 6/1947 un articol extrem de interesant (o prezentare de caz) semnat de dr.
Pius Brânzeu şi dr. L. Roth. Se prezenta un caz de luxaţie supraglenoidiană
veche de umăr, complicată cu osteom paraarticular. Acest articol vine să
confirme activitatea importantă pe care au avut-o chirurgii generalişti în
rezolvarea leziunilor traumatice ale aparatului locomotor şi, de asemenea,
prestigiul de care se bucură Şcoala timişoreană de chirurgie.
