Îmi răsună în urechi bocăniturile ritmice produse de lovirea pumnilor publicului în lemnul băncilor din amfiteatru. Sunt în Germania, la Ludwig-Maximilians-Universität din München, pentru a-mi susţine prelegerea publică ocazionată de primirea Medaliei Kräpelin-Alzheimer. Medalia mi-a fost acordată în urma recunoașterii contribuţiei știinţifice aduse de cercetările mele în domeniul suicidologiei. 

De-abia încheiată prelegerea despre evaluarea complexă a persoanei cu risc suicidar, am și auzit acele sunete ciudate venind dinspre băncile amfiteatrului. Nu știam că la nemţi nu se aplaudă, ci se ciocănește în bancă în semn de felicitare. Mai întâi m-au uimit (și chiar îngrijorat) acele sunete care veneau din toate părţile aulei universităţii. Până la urmă, cam în trei minute, m-am dumerit despre ce era vorba, așa că am acceptat situaţia cu calm și răbdare (ca orice ardelean).

Primele lame cu plăci de amiloid din lume

A urmat apoi o cavalcadă de întrebări și comentarii (în totalitate prietenoase!) din partea colegilor psihiatri din acest hub al psihiatriei moderne. Am fost dusă în muzeul Institutului de Psihiatrie, unde maestrul fondator, adică măiastrul profesor Emil Kräpelin, a pus bazele nozografiei psihiatrice moderne. Acesta a lansat, printre altele, și genialul diagnostic de Dementia Praecox, care peste ani a fost înlocuit cu cel de schizofrenie. În muzeu mi s-au arătat faimoasele lame, care la microscop au dezvăluit primele imagini ale plăcilor de amiloid din creier. Acestea i-au permis doctorului Alois Alzheimer să obiectiveze procesul de degenerescenţă neuronală, cauză a demenţei ce îi poartă numele.

Plimbată prin universitate, mi s-au enumerat personalităţile de renume mondial (cel puţin 45) care au ieșit de pe băncile acelei instituţii: fizicienii Max Planck, Werner Heisenberg, ambii premianţi ai Premiului Nobel, la fel ca scriitorul Thomas Mann, și el câștigător al Premiului Nobel pentru literatură. Înșirui acum aleatoriu alte nume care au contribuit la prestigiul universităţii: Walter Benjamin (literatură), Bertolt Brecht (dramaturgie), Kurt Lewin (psihologie). Nu-i uit pe cei doi oameni politici importanţi ai Germaniei – Roman Herzog (primul președinte al Germaniei reunificate), Konrad Adenauer (primul cancelar al RFG).

 Mă plimbam printre aceste nume cu sfială și uimire, de-a dreptul timorată de faptul că eu fusesem aleasă să fiu onorată cu această medalie pentru merite în cercetarea știinţifică. Eram inclusă astfel în șirul unor oameni recompensaţi cu MedaliaKräpelin-Alzheimer, cercetători de marcă în domeniul psihiatriei, psihofarmacologiei, neuroștiintelor, psihologiei clinice. Pe toţi  îi știam de mulţi ani pentru realizările lor. Îi enumăr doar pe Harald Hampel, Dan Rujescu, Siegfried Hoyer, Siegfried Kasper, Torgny Svensson.

Cu gândul la tatăl meu

Eram fericită? Nicidecum. Chiar în dimineaţa ceremoniei de decernare a medaliei trăsesem un plâns strașnic, gândindu-mă la tatăl meu, de care mă despărţisem definitiv cu doar câteva zile în urmă. Ce s-ar mai fi bucurat de premierea mea! Totuși, gândul la el nu m-a părăsit nicio clipă pe tot parcursul acelei zile. Simţeam că această frumoasă ceremonie de celebrare a eforturilor mele în cercetarea psihiatrică i se datorează. Parcă el ar fi determinat ca evenimentul să se producă exact la timpul potrivit, adică exact atunci când aveam mare nevoie de o mângâiere sufletească.

Resimţeam un fel de mulţumire, generată de sistemul de recompensă exersat de-a lungul anilor de învăţătură și activitate profesională. Ca la ceilalţi semeni ai mei, și în mine funcţionau motivaţiile generate de nevoile achiziţionate prin învăţare socială. Recunosc că eram sensibilă la recompensele de acest tip, adică la recompensele generate de aspiraţii împlinite, succes, competiţie câștigată (știinţifică sau de altă natură), elogiere, control, autocontrol, desfătări estetice, relaxări sublime. În cazul aspiraţiilor, atunci când imaginarul îţi plutește deasupra rezultatului scontat, vizualizând desfășurarea acţiunilor ca din dronă, există o trăire anticipată a plăcerii triumfului.

Procesul perceperii unei plăceri

Cum se desfășoară acest proces al perceperii unei plăceri care nu este generată de un substrat material (mâncare, băutură, drog!) sau de o activitate erotică (scuze, dar acesta e adevărul!)? Orice recompensă percepută de mintea ta la nivel cognitiv produce o mulţumire însoţită de un flux de emoţii, chiar și de senzaţii fizice plăcute. Consecinţa? Întărirea acelor comportamente ce procură recompense. Însă, în niciun caz nu e recomandabilă perpetuarea comportamentelor care uzează de paradisul artificial al plăcerilor induse de adicţii.

Ce se întâmplă în creier când resimţim o satisfacţie din pricina admiraţiei, laudelor, iubirii celor din jur? Simplu! Intră în acţiune sistemul de recompensă. Acesta este distribuit în numeroase arii neuroanatomice ale creierului: nucleus accumbens, care face parte din ganglionii bazali, aria tegmentală ventrală, hipotalamus și hipocamp, amigdala, cortexul prefrontal etc. Am aflat deci că avem o cale de transmitere a sentimentului de gratificaţie, aceasta numindu-se cale mezolimbică.

 Curierul care permite activarea circuitelor din această cale regală a satisfacţiilor personale este dopamina, alias neurotransmiţătorul fericirii. E uimitor să constaţi că neuronii producători de dopamină, cea care îndeplinește aceste funcţii importante pentru psihicul uman, reprezintă doar un procentaj mic din neuronii creierului (sub 1%)! Când avem anticiparea unui eveniment plăcut, de exemplu, o avansare, o premiere sau, de ce nu, o întâlnire promiţătoare, dopamina își face datoria. Ea este eliberată în cantitate mare în circuitele de recompensă-gratificaţie.

Dopamina, dirijorul emoţiilor

În momentele premergătoare primirii Medaliei Kräpelin-Alzheimer, dopamina din creierul meu, împreună cu alţi neurotransmiţători (serotonină sau noradrenalină cel puţin) mă susţineau emoţional, cognitiv și fizic pentru a face faţă cerinţei de performanţă impusă de momentul respectiv. Dopamina a fost pentru acel eveniment din viaţa mea dirijorul care a impus coeziunea tuturor sinapselor din orchestra fiinţei mele. Și trăirea ce a urmat a fost pe măsură. Fericire, recunoștinţă, stare de bine corporal, entuziasm, empatizare sporită, discurs fluent plin de calambururi, optimism.

Din acel moment, motivaţia pentru cercetare mi s-a amplificat exponenţial. Au urmat alte și alte eforturi, rezultate…Să fi fost doar dopamina responsabilă pentru a resimţi plăcerea, satisfacţia și motivaţia pentru a explora necunoscutele psihicului uman? Să fi fost doar dopamina cea care m-a menţinut cu încăpăţânare în cercetarea necunoscutelor care determină dorinţa de sinucidere la unele persoane, domeniu de cercetare fără satisfacţii previzibile? Nu cred că singură dopamina a fost responsabilă de persistenţa în comportamentul de cercetător. Subscriu cu convingere la citatul plin de înţelepciune al lui Andrew Huberman: „Dopamina în sine nu este recompensa, e un constructor pentru recompensă”.
Așa că: Nihil sine Deo!