În definitiv, hârtie se găsește, iar tipografiile sunt dornice de comenzi. De-abia repetarea penuriei cu oarecare regularitate o califică pentru statutul de criză și ne îndeamnă să căutăm resorturile mai profunde.

Reţetele verzi nu sunt decât vehiculul administrativ prin intermediul căruia pacienţii suferinzi își pot procura calmante, anxiolitice și somnifere la recomandarea medicului. În lunga mea experienţă de medic practician am constatat că de fapt aici e problema: atitudinea medicului faţă de suferinţa pacientului.

Studentul și rezidentul învaţă odată cu meseria și aroganţa medicală conform căreia medicul este un vindecător. De-abia după primele eșecuri pe cont propriu începe să înţeleagă imensitatea și ubicuitatea suferinţei pentru care în facultate nu l-a pregătit nimeni. Vindecarea devine din ce în ce mai des excepţia, iar îngrijirea suferinţei, regula.

În toate bolile cronice strădania noastră este să-i facem omului boala suportabilă ca să-și poată continua viaţa și, cu puţin noroc, să aibă parte și de bucurii care să nu fie otrăvite de suferinţă. Dar suferinţa nu are niciun capitol dedicat în cursurile universitare. Durerea, dacă nu e neuropată, are doar câteva pagini dedicate în cursurile de fiziologie și farmacologie.

Anxietatea este un moft pentru mulţi medici, cu excepţia psihiatrilor, iar insomnia este apanajul celor care n-au nicio preocupare în viaţă. Anxietatea care însoţește orice boală organică și intervenţie chirurgicală este ignorată de multe specialităţi care au descalificat-o la statutul de teamă normală, iar psihiatrii au exilat-o în tabelul cu cauze medicale ale anxietăţii.

Această descalificare a suferinţei are drept consecinţă refuzul de a o trata fie farmacologic, fie psihologic. Întrebaţi pacienţii în cât timp primesc un banal algocalmin pentru o nevralgie serioasă sau un somnifer pentru insomnia de spital dacă sunt internaţi pe o secţie oarecare. Este sub demnitatea marilor vindecători să se ocupe de astfel de nimicuri. Noroc cu câte o asistentă mai miloasă sau un vecin de salon care are o tabletă în plus.

Durerea este principala cauză a consultaţiei medicale, iar îngrijorarea și teama provocate de prezenţa sau doar suspiciunea bolii este universală. Durerea și suferinţa tulbură profund starea pacientului, maschează diagnosticul și întârzie vindecarea.

Unii medici se ascund după principiul etic „să nu faci rău” ca să refuze tratamentul durerii și suferinţei pe motivul că unele calmante și anxiolitice pot da dependenţă.

Niciun medicament, fie el și benzodiazepină, nu dă dependenţă administrat câteva zile, în schimb îl ajută pe pacient să depășească o criză existenţială. Durerea nu fortifică caracterul, iar rugăciunile nu ajută. Medicii pot face rău și prin omisiune, refuzând sau întârziind tratamentul durerii și suferinţei.

Îngrijirile paliative încă nu au pătruns în conștiinţa profesională generală și nu sunt o parte semnificativă a curriculumului medical de la noi. Unii medicii curanţi trimit pacientul la paliaţie doar când e pe moarte, pentru că nu au conștientizat importanţa durerii în viaţa pacientului.

De aceea eu cred că și dacă mâine se va umple Bucureștiul de reţete verzi numărul de prescripţii nu va crește semnificativ pentru că nu suntem obișnuiţi să fim atenţi la suferinţele neorganice ale pacienţilor noștri.

În anul 1939, Compania de gaz din Viena a oprit furnizarea de gaz către consumatorii evrei deși erau cei mai numeroși clienţi.
Argumentul a fost că, deoarece unii se sinucideau lăsând gazul deschis, facturile lor rămâneau neplătite.

În felul acesta compania a dorit să limiteze numărul sinuciderilor, dar și al pierderilor financiare. Nu se știe câţi oameni au murit de frig în Viena în anii războiului.