La aceasta se adaugă angajarea pompieristică a unui personal incorect calificat, lipsit de calităţi reale, de cunoștinţe, îndemânare și chiar suflet.  Lipsa de personal de la Spitalul Judeţean Târgoviște obligă personalul responsabil, mai vechi și deja obosit, să preia atribuţii suplimentare, cu mult peste suportabilitatea fizică. Să ţinem cont că acesta este compus mai ales din soţii, mame, fiice, cu obligaţii de familie și sociale adăugate.

Alexandra Soare, asistent medical ATI, a trecut, recent, prin sindromul de burnout. Și-a pierdut conștienţa pe coridorul dintre sălile de operaţie, a suferit tulburări paroxistice de ritm cardiac și precordialgii severe, cu iminenţă de un urât accident cardiac. Dacă acesta s-ar fi produs, spitalul ar fi trebuit să plătească daune serioase. La cererea de personal medical, direcţia spitalului se apără cu „blocarea posturilor”... Se fac „economii”, dar cu ce preţ?! Vorbim despre o unitate medicală de vârf, cu profil de urgenţă, supraaglomerată cu bolnavi gravi.

În urmă cu 11 ani, după închiderea mai multor spitale importante din judeţ, s-au pierdut peste 1.000 de paturi, care nu au cum să fie compensate de cele 800 de paturi ale Spitalului Judeţean. În felul acesta s-a creat o adevărată degringoladă, un dezechilibru între nevoi imediate și ofertă. E drept, situaţia este o moștenire grea, de pe timpul unor politicieni rupţi de realitatea medical-sanitară românească. La aceste frustrări se adaugă o relaţie incorectă între cei care ar trebui să se considere primii dintre egali și personalul care nu se poate considera cu nimic „inferior”, ci doar altfel calificat.

Dezamăgire după 30 de ani pe aceeași secţie

Alexandra Soare lucrează la Spitalul Judeţean Târgoviște de aproape 30 de ani. Redau mesajul pe care l-a publicat online și o felicit pentru demersul ei. 

„La începutul lunii ianuarie se împlinesc 30 de ani de când lucrez în aceeași secţie de anestezie-terapie intensivă. Proaspăt venită de pe băncile Școlii Postliceale Sanitare – unde am avut îndrumători de excepţie, care au considerat că e o datorie de onoare să dea societăţii absolvenţi intens pregătiţi –, am întâlnit profesioniști adevăraţi, care au făcut tot posibilul să mă integrez perfect și să mă ridic, încet, încet, la valoarea lor. Am urmat cu bucurie toate cursurile de specializare din centrele universitare din ţară și chiar din afara ţării care mi-au fost propuse și am făcut din meseria mea o profesiune de credinţă, așa cum am învăţat de la formatorii mei…

Iată-mă acum: dezamăgită total de sistemul sanitar, fără speranţa că se mai poate îndrepta ceva, frustrată de modul în care «înţeleg» cei ce ne conduc cum stau lucrurile cu adevărat (se merge pe modul «merge și așa»), speriată de neprofesionalismul, dus la extrem, al multora dintre cei ce vin din urmă, combinat cu iresponsabilitate și lipsă crasă de empatie.

Epuizare și tensiuni

Cum mă mai simt? Epuizată, ca mulţi dintre colegii mei! Ca și cum nu ar fi destul că, în ultimul timp, există o avalanșă de pacienţi critici, cu multiple patologii asociate, decidenţii noștri închid ochii sau ridică din umeri în faţa lipsei acute de personal, mutându-ne dintr-un sector în altul, temporizând acte operatorii, scurtând timpii necesari pregătirii corecte a actelor operatorii (conform protocoalelor în vigoare), provocând tensiune între medici, medici și asistente și între diferitele sectoare cu activitate chirurgicală. 

În plus, nu găsesc nicio modalitate de a păstra oamenii valoroși ai secţiei, pe care ne bazăm în orice moment (aflaţi la noi doar cu contracte de colaborare), formaţi în ani grei, integraţi perfect în secţia noastră, pe care Bucureștiul sau alte orașe i-au primit și așteaptă să-i primească cu braţele deschise...

Atenţie la cei din jur

Deschideţi ochii și analizaţi cine formează noii angajaţi, care sunt criteriile (reale) de intrare în spital/secţii. Cum și dacă se integrează oamenii aceștia în timp util și de ce nu ne luptăm să ne păstrăm oamenii buni. Oameni care au dus greul umăr la umăr cu noi, făcând faţă cu brio în ture istovitoare, chiar dacă au fost sau nu plătiţi la timp, de multe ori lucrând fără concedii, de teamă de a nu-și pierde locul.

Angajaţi medici, aduceţi ventilatoare, infuzomate și injectomate, aparate de hemodiafiltrare, dar uitaţi că acestea nu lucrează în modul «pilot automat». Ele trebuie programate și monitorizate în fiecare moment de personal calificat, specializat pe managementul pacientului critic, cu care medicul face echipă. 

Niciun medic anestezist, chirurg, ginecolog, ortoped etc. nu își exercită profesia vreodată singur, ci are nevoie de asistenţi, infirmiere, brancardieri, registratori, kinetoterapeuţi. Toţi aceștia ar trebui să fie profesioniști, responsabili, empatici, cu un profil etic de excepţie, conduși de oameni ancoraţi în realitate (aceea din spitale, și nu din hârtiile de prin birouri), care sunt un bun exemplu. Sunt implicaţi 100% și, foarte important, știu bine să-și aprecieze personalul, să-l motiveze și să păstreze echipa sudată.”