Durerea corpului, dar și cea a sufletului, a preocupat oamenii dintotdeauna. Iar artiștii au încercat din vremuri străvechi să reprezinte această senzaţie în opere de artă. Suferinţa Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce a fost reprezentată în sute de tablouri din toate timpurile. Mai jos redăm una dintre operele de artă ale marelui pictor neoclasic David, expusă la Muzeul Luvru din Paris.

        Pentru a fi înţeleasă, evaluată și tratată corect, durerea trebuie examinată în toate aspectele ei, nociceptiv, cognitiv, comportamental și emoţional. În acest sens, vom discuta despre noţiunea de „model biopsihosocial” al durerii, la care facem apel mai ales atunci când ne referim la durerea cronică.

Modelul biopsihosocial al durerii cronice

        Fiinţele umane nu sunt egale în faţa durerii. Noi nu resimţim la fel durerea, ci în funcţie de mediul din care venim, de familia în care ne naștem, de configuraţia noastră genetică, de experienţele trăite în copilărie, de construcţia noastră psihică, de antecedentele noastre fizice. Există diferenţe chiar și din punct de vedere geografic. De exemplu, popoarele nordice au în general o atitudine mai stoică în faţa durerii – ezită să o exprime, în timp ce popoarele din sudul Europei par a fi mai sensibile la ea. Sau, cel puţin, o exprimă într-un mod mai deschis (plânsete, lacrimi, stări de agitaţie).

        O întâmplare din primii mei ani ca medic ATI în Germania ar putea ilustra mai bine această idee: într-o gardă a anilor 2000, într-o maternitate dintr-un spital universitar, sunt chemată într-o noapte să fac o anestezie peridurală unei femei în jur de 20 de ani, pe cale să nască primul său copil. Era vorba despre o turcoaică dintr-o regiune rurală din Anatolia, căsătorită de curând cu un turc ce locuia în Germania. Pacienta nu vorbea decât turcește și părea să aibă dureri foarte puternice. Era extrem de agitată, ţipa și părea că suferă mult. Soţul nu era de faţă, traducătoarea urma să sosească, era deja pe drumul spre spital. 

Eu, împreună cu colega mea ginecoloagă, cu ajutorul unor formulare ale spitalului ce conţineau câteva desene și cuvinte în turcește, încercăm să explicăm pacientei că îi vom calma durerile cu ajutorul unei peridurale, unei injecţii în spate. Pacienta pare să ne înţeleagă și mă lasă să îi pun peridurala. Deși aceasta pare să funcţioneze, de abia acum începe adevărata catastrofă. 

După câteva minute, pacienta intră într-o teribilă stare de panică și agitaţie, ţipă fără de oprire și nu mai reușim deloc să o calmăm! Din fericire, apare traducătoarea, care ne explică motivul stării de teroare prin care părea că trece tânăra pacientă: ea intrase în panică pentru că nu mai simţea nimic și deci era convinsă că bebelușul din burta ei murise! Am lămurit foarte repede această neînţelegere, dar am lăsat în urmă o pacientă în continuare neliniștită și nesigură pe ea. Așa cum am înţeles mai târziu, pentru ea, a simţi durerea era ceva normal, care o asigura că bebelușul ei trăiește. Tot așa cum era normal pentru ea să ţipe și să se exprime zgomotos în timp ce năștea.

        În astfel de situaţii sau poate și în altele de acest gen (vezi bocitoarele noastre de la ţară) ne dăm seama de cât de diferită poate fi interpretarea unei dureri în funcţie de obiceiurile și cultura din care ne tragem.

Factori care ne pot influenţa percepţia

        Modelul biopsihosocial al durerii cronice ne ajută să analizam diverșii factori ce pot influenţa percepţia durerii, pentru o evaluare corectă. În consecinţă, putem să demarăm un tratament adecvat:

• factorii biologici: vârsta pacientului – atât vârstnicul, cât și sugarul, dar și pacientul cu patologii psihiatrice sau cu retard mintal percep și resimt la fel durerea, chiar dacă ei nu se (mai) pot exprima în mod adecvat. Durerea lor trebuie deci ascultată, evaluată și tratată, chiar dacă este mai greu de înţeles și de evaluat.
• configuraţia noastră genetică, severitatea unor boli preexistente, tratamentul medicamentos în curs – toate trebuie analizate, deoarece ele influenţează percepţia durerii pacientului nostru.
• factorii psihologici: în funcţie de istoria de viaţă a pacientului, el poate avea o sensibilitate diferită la durere. De exemplu, pacienţii care au trăit evenimente traumatice în copilărie, accidente grave, abuzuri fizice sau emoţionale importante, decesul unui părinte etc. pot prezenta disfuncţii la nivelul căilor descendente inhibitorii ale durerii la nivel medular și, în consecinţă, un prag al durerii mai scăzut (de unde reiese și obligaţia unei participări a psihologilor și psihiatrilor în activitatea Centrelor de Evaluare și Tratament al Durerii în Occident, tocmai pentru o evaluare de calitate a situaţiei psihologice a pacientului dureros cronic).
• factorii sociali: mediul de lucru al pacientului și situaţia sa familială vor influenţa în mod esenţial percepţia pacientului asupra durerii sale: știm, de exemplu, că pacienţii care lucrează în mod fizic într-un mediu ostil, toxic și cei ce cară greutăţi mari sunt mai predispuși spre a dezvolta boli cronice (lombalgiile ocupând primul loc la nivel mondial în ceea ce privește costurile sociale). Iar cei lipsiţi de familie, singuri, fără o susţinere socială sau familială, au în general un risc mai mare de a suferi de patologii cronice.

Concluzie

        De aceea, în Centrele Integrate de Terapia Durerii, care lucrează după model interdisciplinar și multimodal, conform standardelor societăţilor internaţionale de Terapia Durerii, echipele sunt formate în general din cel puţin trei medici de specialităţi diferite – în general, anestezist-algolog, neurolog, reumatolog, câteodată medic de reabilitare funcţională. Este obligatorie implicarea unui psihiatru, de multe ori și a unui psiholog. Ei sunt secondaţi de unul sau mai mulţi asistenţi specializaţi, de un kinetoterapeut și un fizioterapeut. Evaluarea pacientului se face aici ţinând seama de modelul biopsihosocial, iar cazurile mai complicate se discută în reuniunile interdisciplinare ce se desfășoară săptămânal.

Foto copertă: „La Douleur d’Andromaque” (cunoscut la noi ca „Andromaca jelindu-l pe Hector”) este un tablou istoric pictat de renumitul pictor Jacques-Louis David, inspirat din „Iliada” lui Homer. În această scenă, Andromaca, văduva lui Hector, cu ochii în lacrimi, alături de fiul ei, își plânge soţul, ucis de Ahile. Durerea este morală, suferinţa este sufletească, dar reală și concretă. 

Sursa imaginii: https://fr.wikipedia.org/wiki/La_Douleur d’Andromaque