Conform criteriilor acceptate de majoritatea societăţilor savante ce se ocupă cu studiul durerii, se poate discuta de o durere cronică atunci când aceasta este persistentă sau recidivantă, când există de mai mult de trei luni și când eficacitatea tratamentului instaurat este insuficientă. Putem evoca această noţiune de durere cronică atunci când observăm o deteriorare progresivă și semnificativă a capacităţilor funcţionale și relaţionale ale pacientului în activităţile lui zilnice.

Declaraţia de la Montreal

        În 2010, s-au întâlnit la Montreal, în cadrul International Pain Summit (IPS), întâlnirea internaţională la nivel înalt despre durere, mai mulţi reprezentanţi ai asociaţiilor din 64 de ţări, precum și membri din 129 de ţări de pe tot globul. În acest cadru s-au aprofundat chestiunile de sănătate publică ce rezultă din durerea cronică tratată inadecvat, precum și impactul societal al durerii cronice. Atunci s-a stipulat că accesul la tratamentul durerii este un drept uman fundamental.

        Plecând de la constatarea că majoritatea ţărilor nu au o strategie politică naţională și nu pun la dispoziţie mijloace de cercetare, educare, formare și tratament adecvat al durerii cronice, de la faptul că algologia sau algeziologia, ramura medicală ce se ocupă cu evaluarea și tratamentul durerii, nu este recunoscută ca o disciplină distinctă, în articolul 1 din Declaraţia de la Montreal se spune astfel: „Toate persoanele au dreptul de a avea acces la tratamentul durerii, fără discriminare”.

        Pornind de la această declaraţie, guvernele, instituţiile de sănătate publică ale ţărilor semnatare trebuie să pună la dispoziţie cadrul și mijloacele legale, să creeze legi și planuri guvernamentale pentru a organiza structurile medicale necesare și a facilita accesul la un tratament adecvat al durerii. Se mai spune în declaraţie că lipsa acestor structuri naţionale este contrară eticii umane și constituie o violare a drepturilor omului.

        Multe ţări au pus în practică planuri naţionale de luptă contra durerii, care au dus la deschiderea structurilor gen CETD (Centre de Evaluare și de Tratament al Durerii). În Franţa, de exemplu, tratamentul durerii este prevăzut în Codul Sănătăţii Publice, în articolul L1110-5: „Toţi cetăţenii au dreptul să primească îngrijiri pentru a calma durerea. Durerea trebuie, în orice circumstanţă, prevenită, evaluată (...) și tratată”.

        În România, tratamentul durerii acute este pus în practică în general de medicii anesteziști, care urmează programe de formare în acest sens. În schimb, domeniul durerii cronice suferă încă, din mai multe motive: lipsa pregătirii de bază în terapia și mecanismele durerii cronice în curriculumul universitar; dispariţia, de mulţi ani deja, a Diplomei postuniversitare de Terapia Durerii; lipsa Unităţilor, Consultaţiilor sau Centrelor specializate în Terapia Durerii, așa cum ele există deja în multe ţări europene.

Concluzii

        Durerea acută are o funcţie importantă de „semnal de alarmă”, iar obiectivele tratării ei sunt curative și simptomatice, calmând durerea și tratând cauza ce a produs-o.

        Durerea cronică, în schimb, este prin definiţie o durere ce și-a pierdut caracterul de semnal de alarmă, ce depășește în general perioada de trei luni considerată „normală” de vindecare a leziunilor tisulare. Consecinţele cronicizării unei dureri ce persistă sunt funcţionale și structurale, iar ele pot induce o activare de lungă durată a sistemelor nociceptive și instaurarea fenomenelor de „sensibilizare centrală”.

        Obiectivele terapeutice ale tratamentului unei dureri acute sunt în principal curative, în timp ce în cazul durerii cronice vor fi adaptative. Ţelul terapiei durerii cronice este ameliorarea capacităţilor funcţionale ale pacientului și a calităţii vieţii sale, și doar pe plan secundar reducerea durerii sale, atunci când acest lucru este posibil.

        Evaluarea durerii constituie un element important în consultaţia propusă într-un centru integrat de terapia durerii. Una dintre condiţiile esenţiale în tratamentul durerii este o bună evaluare a acesteia, ceea ce va permite clinicianului să încadreze durerea într-o anumită categorie și ulterior să recomande tratamentul potrivit. Societatea internaţională de studiu al durerii (IASP) a promovat chiar expresia ,,Durerea – al cincilea semn vital”, pentru a atrage atenţia cadrelor medicale asupra importanţei evaluării sale. Căci, așa cum măsurarea pulsului, a tensiunii arteriale, a temperaturii sau a saturaţiei de oxigen se face de rutină, iar rezultatele ce ies din norme atrag după sine o serie de acţiuni de tratament, tot așa o evaluare de rutină a intensităţii durerii ar putea duce cu sine la o îmbunătăţire a managementului acesteia.